Sorina DĂNĂILĂ

Istoria este un cimitir de aristocrații.

Vilfredo Pareto[1]

Un personaj romanesc, o personalitate complexă și atipică, o figură în adevăratul sens al cuvântului. Fiu de domnitor moldovean, așadar o beizadea a Iașului, în jurul numelui său s-au țesut povești de viață câte în lună și în stele.

 O beizadea are obligatoriu nevoie de «un tată sus-pus»

În cazul nostru, tatăl este Mihail Sturdza, domn al Moldovei, unul dintre ultimii de dinainte de Unirea de la 1859. De asemenea, și unul dintre cei mai longevivi – 15 ani de domnie, bizuită pe Regulamentele Organice, așezăminte constituționale, simbolizate, destul de nedeslușit pentru noi astăzi, de Obeliscul cu Lei pe care el îl înalță în Grădina Copoului, grădină tot de dânsul proiectată cu ajutorul inovatorului Gheorghe Asachi.

 Mihail Sturdza este unul dintre cei mai pricepuți și abili administratori ai Moldovei. Căci, așa cum ne asigură Radu Rosetti, a fost, fără îndoială, bărbatul de stat cel mai capabil ce l-a produs Moldova de două veacuri încoace și mare păcat este […] că strălucitele însușiri politice au fost pătate de neastâmpărata sete de bani de care era stăpânit. […] Era un administrator de mâna întâia: în tot timpul domniei sale, păcătosul buget al Moldovei s-a soldat necontenit cu excedente și țara nu a știut că este datoare. […] Lui i se datoresc cele dintâi șosele ce au existat în Moldova, înlesnind astfel foarte mult, cu toată sărăcia rețelii lăsată de el, comunicațiile pănă atunci atât de anevoioase. […] După puțini ani, securitatea pe drumurile mari se făcuse atât de desăvârșită, încât se zicea pretutindeni că „și în mijlocul drumului poți dormi cu saci de aur drept căpătâi”[2].

Mihail Sturdza – domnul care lasă în orașul, capitală a Moldovei, nenumărate urme alese și nobile ale trecerii sale. Drumuri și șosele podite și păvăluite. Teatrul din Copou, așezat, până ce a ars din temelii, în casele lui. Palatul domnesc de pe Ulița Lozonschi, astăzi seminarul „Veniamin Costachi”, în vreme ce vechile Curți domnești sunt transformate în Palat al Ocârmuirii, adică al guvernului. Palatul Belvedere de la Socola, cu parcul său imens, cu lacuri și pavilioane și fântâni, dar mai ales cu scara sa monumentală care duce maiestuos către intrare, palat astăzi dispărut cu desăvârșire. Conacul de la Miroslava transformat în pensionul de băieți Lincourt. Palatul de pe strada Română, astăzi Liceul „Varlaam”. Academia de bună seamă numită Mihăileană, prima universitate a Moldovei, dar și a Principatelor. Construcția începută, dar neterminată și năruită, mai apoi, a noii Mitropolii. Precum și împodobirea interioară și înzestrarea cu un Palat pe zidurile Mănăstirii Frumoasa.

Mihail Sturdza – unul, însă, și dintre cei mai hapsâni și autoritari domni ai Moldovei. A cărui avere de… doar 123 de milioane de lei aur este și fructul comisionării oricărei afaceri care se pune pe roate în țară. Afaceri care musai trebuie să treacă pe la domn, dacă vor să aibă sorți de izbândă. Tot Radu Rosetti avea să noteze: Această lăcomie cumplită de care a fost stăpânit întâiul domn regulamentar al Moldovei a fost o mare nenorocire, poate nu numai pentru dânsa. […] Stăpânit de setea banului, dând însuși exemplul prevaricaținnilor, în loc să fi pus stavili corupțiunii trecutului, a mai adăugit la ea, favorizând ridicarea și îmbogățirea prin jaf a unei întregi clase de bărbați fără scrupule, dar care erau unelte servile ce le putea întrebuința pentru interesele sale personale[3].

Până și viața privată a lui Mihail Sturdza este și ea pe măsura firii domnului. Căsătorit în tinerețe cu Safta Rosetti, se va despărți repejor de ea, înainte de a deveni capul Moldovei. Nu de alta, dar se ivise o partidă mai interesantă și mult mai pragmatică – Smaranda Vogoride. Căsătorii din care are mai întâi doi fii, unul mai plin de personalitate decât celălalt. Dimitrie și Grigore. Și, din cea de pe urmă, pe Mihail și Maria.

Dimitrie și Grigore. Ce personaje!

Sigur, un personaj balzacian fiul cel mare… Dimitrie Sturdza […]și-a făcut educația, nu în Rusia, așa cum ar fi dorit rușii și i-au reproșat aceasta domnitorului. A fost trimis de tatăl său, împreună cu fratele său, Grigore, cu Mihail Kogălniceanu și cu încă patru, cinci tineri de vârsta lor, în Franța, nu la Paris – socotit un cuib de idei subversive –, ci la Lunéville, unde li s-a dat ca profesor abatele Lhommée. Abatele asigurase și educația domnitorului, o educație foarte solidă. […] Beizadea Dimitrie Sturdza s-a instalat la Dieppe, era un om de vânătoare, de curse de cai, nu era un intelectual ca și tatăl său, îi plăcea viața, dar nu și-a cheltuit averea decât în mod foarte rațional. A trăit larg, dar – spre deosebire de alți boieri români – n-a făcut averea praf în timp de câțiva ani[4].

Grigore, însă… un extravagant, un personaj de roman…

 Așadar, o beizadea a Iașului – Grigore, zis Viţel

Grigore, cu o privire rasputiniană, e înalt și arătos, ca tot neamul lui matern basarabean. Și-și clădește cu multă asiduitate forța fizică, exersând-o și întreținând-o zilnic, ceea ce-i va aduce, de altfel, și hâtra poreclă sub care e cunoscut în vremea lui, căci de tânăr, începuse prin a face gimnastică și ridica de mai multe ori pe zi un vițel care cu vremea ajunsese cogeamite plăvanul, dar pe care Beizadeaua îl ridica mereu cu aceeași ușurință… Ceea ce i-a atras porecla de „Beizadea Vițel”[5].

 Grigore, al cărui tată încă nu s-a confruntat cu extravaganța fiului, se bucură de cea mai aleasă educație, cu ajutorul căreia părintele speră să facă om din dânsul. Așadar, îl dă la învățătură, alături de fratele său mai mare, la pensionul de băieți Lincourt. Pension creat anume pentru beizadele în conacul de la Miroslava, unde se înființează o clasă de copii aleși pe sprânceană – printre ei și Mihail Kogălniceanu, pentru ca, în cele din urmă, domnul să le susțină tuturor studiile universitare, la Berlin și la Paris[6]. Pentru Grigore este o educație serioasă, solidă, chiar dacă nu încununată de obținerea unei diplome. O educație care deschide uși largi către pasiuni ce vor dura o viață și care formează un om cultivat și rafinat, în ciuda vițelului devenit juncan, pe care Grigore continuă să-l ridice, cu tenacitate, zi după zi[7].

Îndrăgostit, așadar, de filosofie, de astronomie, de poezie – interesant e că volumul Excelsior al lui Macedonski îi este dedicat – acest tânăr a scris o carte de matematică transcendentă, Legile fundamentale ale Universului, a fost un bun cunoscător al legilor și un bun orator […] și a iubit cu patimă arginții, ca mai toți membrii familiei sale[8].

Totodată, protagonist al unei savuroase povești de dragoste, la Paris, se îndrăgostește de frumosul și alchimicul farmec feminin, întrupat de excentrica Gabrielle Anne, de 38 de ani, căsătorită Cisternes de Courtiras. Gabrielle, alias la comtesse Dash. O scriitoare interesantă, fie și numai pentru că pare să fi fost unul dintre salahorii amantului său, Alexandre Dumas, recunoscut ca folosind diverși scriitori mai puțin celebri pentru a-și scrie celebrele romane.

Pentru povestea iubirii lui beizadea Grigore și a contesei Dash să-i dăm cuvântul tot lui Rosetti.

Beizadea Grigore era un admirator pătimaș (și nu platonic) al sexului frumos. Succesele lui pe acest câmp, în tinerețe, au fost multiple. Mult zgomot a făcut dragostea lui pentru Contesa Dash, cunoscuta scriitoare franceză. O cunoscuse în Franța, pe când el era foarte tânăr. Iar ea se apropia de vârsta matură, dar mai avea urme numeroase și încă vii ale unei mari frumuseți. O adusese în Moldova făgăduindu-i că o va lua de soție și era foarte hotărât să se ție de cuvânt. Amorezații se stabilise la Perieni, o moșie din împrejurimile Ieșului, aparținând mamei beizadelei. Când vodă a fost pus de fiu-său în cunoștința proiectelor sale matrimoniale, le-a întâmpinat cu un veto din cele mai categorice. Dar beizadeaua nu s-a lăsat învinsă. Și a început să ducă pe contesă pe la rudele sale, prezentând-o ca logodnica lui[9]. După care, chiar dacă doar pentru câteva săptămâni, o ia chiar și de soție, nășit, mai de voie, mai de nevoie, de însuși bietul Costache Negruzzi[10].

Mihail Sturdza nu se lasă înduioșat și pentru a pune capăt desăvârșit romanului, vodă, bărbat practic și hotărât, a trimis pe neașteptate la Perieni, într-o noapte, o «roată» (companie) de infanterie și un pluton de cavalerie, cu ordin să încunjure curtea și să nu lese pe nimeni să intre într-însa și ordinul a fost executat ad-litteram[11]. Și reușește, în cele din urmă, să o trimită pe năstrușnica domniță înapoi la Paris, unde aceasta avea să scrie, în 1848, un roman închinat țării soțului ei – Mikaël le Moldave, tradus, la scurt timp, în 1851, în românește de Teodor Codreanu, sub titlul de Mihail Cantemir Moldoveanul[12].

Grigore nu-și va ierta în veci părintele. Pe care avea să-l urmărească aprig și cu ură, aruncându-se în cele mai nemaipomenite aventuri militare și politice. Astfel, această năbădăioasă beizadea a Iașului se înrolează mai întâi ofițer al armatei ruse, pentru ca, după ce o va fi părăsit, să devină, în cea otomană, Muhlis Pașa. Calitate în care ajunge, în timpul Războiului Crimeei, până la gradul de general de divizie. Mai mult, cu prilejul ultimelor alegeri de domn de dinaintea Unirii de la 1859, Grigore se înfățișează deschis societății moldave ca adversarul politic al propriului său tată. Opoziție care-i va aduce dezmoștenirea, nu că nu ar fi deja suficient de bogat și de bine înzestrat grație afacerilor personale și chiar dacă Mihail tatăl nu a avut niciodată datoriile pe care le are odrasla[13]. La toate acestea, se adaugă nenumărate drame personale. Căsătorit în 1858 cu Olga Ghica, sora scriitoarei Dora dʼIstria și nepoată a foștilor domni ai Țării Românești, după doar nouă ani rămâne văduv cu trei copii, care nu supraviețuiesc tatălui, răpiți consecutiv, când fiecare împlinea vârsta de douăzeci de ani[14].

Firea hotărâtă și tenebroasă a lui Grigore se transmite, din nefericire, și unora dintre urmașii săi. Tot un Grigore, cel mai mare dintre fiii săi, a fost căsătorit de tatăl lui, din conveniență, cu o domnișoară Feodosiev-Cantacuzino, pe care el n-o iubea, care a devenit mai târziu soția profesorului universitar și istoric de artă Alexandru Tzigara-Samurcaș. A doua zi după nuntă, mirele s-a împușcat împreună cu o iubită pe care o avea în ascuns. A fost o dramă de dragoste care a făcut senzație în Bucureștiul vremii, un fel de Mayerling[15].

Cu toate aventurile sale, Grigore rămâne o foarte populară figură a Iașului mai de demult, ne spune Suțu. Ce n-a trecut prin mâinile lui Beizade Grigorie? Invenția unei biciclete mecanice, a unui contrabas și cea mai de samă invenție a sa: un aparat de sburat, care în teorie trebuia să dea rezultate foarte bune, după aprecierea specialiștilor de atunci. Aparatul, odată construit, rămânea să se găsească persoana care să experimenteze invenția. S-a găsit în profesorul de gimnastică de pe atunci, cunoscut de ieșeni, Spinzi, din strada cu același nume din Păcurari[16]. Experiența, programată la Cristești, județul Suceava, una din moșiile lui Grigore, unde se construise special un foișor, nu este o reușită, astfel că multă vreme, țăranii din Cristești, de câte ori treceau pe lângă foișor, își spuneau lor înșile: „Foișorul neamțului care a sburat… la pământ”[17].

Cea mai desăvârșită imagine a extravaganței lui Grigore Sturdza este, însă, fără nici cea mai mică îndoială, uluitorul palat din Piața Victoriei de la București. Construit după planurile vestitului arhitect, ieșean prin adopție – Julius Reineke, și supranumit de bucureșteni prăjitura de marmoră de la Capul Podului[18], din păcate, nu-i va înlesni lui Grigore dulceața vieții pe care acesta o tot căuta, terminat fiind chiar în anul morții sale. Un ansamblu de turnulețe și de dantelării pe măsura tribulațiilor existenței acestui fabulos personaj, era un palat parizian, amintind parcă de iubirea neștearsă pentru contesa Dash, pe care niciuna dintre nenumăratele sale legături și niciunul dintre mulții copii ilegitimi, dar recunoscuți ai lui Grigore, nu o pot arunca în hăul uitării. Urmașii săi vor vinde proprietatea, în 1904, Statului, palatul având să slujească, până la demolarea sa, drept sediu al Ministerului Afacerilor Străine (Externe). Un alt amănunt interesant: aici este semnată pacea de la București din 1913, în urma celui de-al doilea război balcanic[19].

Stins în 1901, la 80 de ani, plin de datorii și de urmași care-i așteaptă hulpavi moștenirea, Beizadea Grigore pleacă în lumea de dincolo convins că sora sa vitregă, Maria Gorceakova, noră a Ministrului de Externe Plenipotențiar al Rusiei, l-a înșelat spărgând, la Paris și Baden Baden, ziduri și lăzi, pentru a deschide tezaurele ascunse ale lui Mihail, tatăl lor comun. Și, mai ales, sustrăgând de pe cadavrul Smarandei Vogoride un brâu, purtat direct pe piele, care ar fi ținut bine la păstrare chitanțe ale unor valori considerabile. Deși prințul formulase din timp dispoziții privitoare la împărțirea averii sale, decesul său cauzează un proces celebru în epocă, pe care marele jurist Constantin Hamangiu l-a numit Afacerea Falsului Testament Sturdza[20].

În cele din urmă, trupul lui Grigore se va întoarce mai aproape de străvechea lui așezare de la Iași, de primul său palat de pe strada Română, cu excentrica-i plantație de tutun. Aproape de Iași, dar nu la umbra palatului de pe ziduri de la mânăstirea Frumoasa, unde tatăl său pregătise un monument funerar al familiei, cu o naiadă, diafană și melancolică precum romantica domniță Dash, susținută de patru alte nimfe, trist meditând la deșertăciunile vieții. Pios și smerit, Grigore își va odihni tulburata existență în cimitirul Mănăstirii Agapia, ocrotit de măicuțe și de pacea chiliilor lor.

(Ilustrații: Wikipedia, www.alamy.com, orasulluibucur.blogspot.com)

[1] Citat de Mihai Dim. Sturdza, coordonator şi coautor, Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească. Enciclopedie istorică, genealogică şi biografică, volumul I, Abaza-Bogdan, Bucureşti, Simetria, 2004; vol. II, Boian-Buzescu, București, Editura Simetria, 2011; vol. III, Familia Cantacuzino, București, Editura Simetria, 2014.

[2] Radu Rosetti, Amintiri. Ce am auzit de la alții, București, Editura Humanitas, 2011, p. 190, passim.

[3] Ibidem, pp. 202-203.

[4] Narcis Dorin Ion, Istorie și genealogie. Convorbiri cu domnul Mihai Dim. Sturdza în Cercetări Istorice (serie nouă), XXXIV, Iași, 2015, pp. 291-292. Acest fapt este consemnat și de R. Rosetti: „Această supărare a pravoslavnicului împărat (Nicolae I) a fost transmisă domnului Moldovei cu sfatul că, dacă nu voiește să crească pe fiii săi în Rusia, cel puțin să-i trimită într-o țară în care domnesc principii mai sănătoase decât în Franța”, vezi R. Rosetti, op. cit., pp. 203-204.

[5] George Costescu, Bucureștii Vechiului Regat: Cu numeroase reproduceri fotografice documentare și două planșe cu peste 200 de portrete caricaturale ale oamenilor timpului, București, Editura „Universul”, 1944.

[6] Nicolae Iorga, Oameni cari au fost, vol. IV, București, Fundația pentru Literatură și Artă Regele Carol II, 1939, p. 11.

[7] Radu Rosetti, op. cit., p. 205.

[8] Constantin Gane, Trecute vieți de doamne și domnițe, vol. II, Chișinău, Editura Universitas, 1991, p. 448. Povestea a fost relatată și de George Sion, în Suvenire contimpurane, București, Tipografia Academiei Române, 1888.

[9] Radu Rosetti, op. cit., p. 205.

[10] Constantin Gane, op. cit., p. 453.

[11] Radu Rosetti, op. cit., pp. 205-206.

[12] https://www.viataromaneasca.eu/revista/ 2018/12/contesa-dash-si-scriitorii-romani/, accesat la 30 august 2023.

[13] Narcis Dorin Ion, op. cit., pp. 295-296.

[14] Rudolf Suțu, Iașii de odinioară, Editura Corint Books, București, 2015, p. 109.

[15] Ibidem, p. 301.

[16] Ibidem, pp. 496-497.

[17] Ibidem, p. 498.

[18] Constantin Gane, op. cit., p. 448.

[19] Despre acesta Mihai Dim. Sturdza spunea: „Este vorba de palatul din Piaţa Victoriei care nu mai există astăzi, a fost dărâmat în 1944. Era un monument cu totul bizar pentru Bucureşti, o clădire enormă construită în toate stilurile, un fel – spunea un rău voitor – un fel de tort fără frişcă…”, în Narcis Dorin Ion, op. cit., p. 299-300.

[20] https://buletinulnotarilor.ro/controversata-succesiune-a-printului-sturdza-iunie-2021/, accesat la 30 august 2023.