Ioan RĂDUCEA

George Vigdor, Încerc să mă așez în pagină, Editura Junimea, 2025

Mânat de adânca sete de păstrare a integrității ființiale, George Vigdor (n. 1963, Cluj), în volumul Încerc să mă așez în pagină, al optulea de lirică în limba română (a mai publicat unul, în limba maghiară, precum și alte câteva, de aforisme, eseuri, articole), pune în discuție formula sufletească dominantă a veacului: demitizare, deziluzie, atomizare socială, înstrăinare de sine, în logica farsei tragice pe care o acuză literatura mai nouă (cf., ca reper critic, Romul Munteanu). Narcisiac (se contemplă mult, pe sine și propria-i creație, în nădejdea limpezirii condiției existențiale) și anxios în același timp (inclusiv pe plan literar: în clipe de îndoială, se teme că poezia sa n-ar încăpea în „paradigma națională”), poetul știe să păstreze totuși, din titanismul romantic, apetența pentru grandoarea întrebării, revărsată uneori în teribile turmentări cascadate: „Eu? Celălalt eu?/ Un eu ce nu există?/ Iată schița deznădejdii/ holograma copleșitoarei singurătăți” (Tastez în draci fericirea).

Reflexivitatea nu exclude izbucnirile de trăiri viscerale ale unui om „surpat în propria fiziologie” (vers și titlu de poem), cu „umori” și „schelet uzat”, dar și cu un vitalism expresionist, urmat pe filieră Blaga (cel din Dați-mi un trup, voi munților), extins însă până în domeniul poietic: „Dacă m-aș descătușa/ urletul meu cathartic/ ar ajunge până la lună (…)/ Dacă m-aș dezlănțui/ aș face probabil saltul/ de la metaforă la operă (…)/ Dacă m-aș scutura de limitele firii/ aș face slalom printre idei” etc. (Magia metamorfozei). În asemenea condiții, nu este de mirare că, între sarcasmul satirelor, neliniștile elegiace, gingășia poemului de dragoste, domină totuși, ca specie, meditația – și mai ales aceea despre (propria) poezie, de unde caracterul de artă poetică al mai multor texte. Fascinația creației se complace din când în când în etalări de virtuozități formale, temele predilecte putându-se muta, de pildă, după macazele metaforizării feroviare („simt că aș fi un triaj/ ori o gară ticsită și imundă”, „depourile învechite ale emoțiilor”, „câteva accelerate/ arătoase” etc. – Viața ca un triaj, cf., cel puțin ca viziune, Viața pe un peron, a lui Octavian Paler) ori după pașii metrului popular, înnobilat eminescian („șoapte în noapte/ noapte în șoapte/ fiorul trecerii/ se sparge-n surdină/ în clocotul mării” – incipitul din Cuvinte pustii, chiar pustii).

Febrilă se dovedește a fi și conștiința socială, generând o retorică extinsă uneori pe pagini întregi (poemul maiakovskian, ca una dintre surse), clamându-se, chiar de la început, pe lângă tehnologia folosită ca manipulare, „șerpii veninoși ai ideologiilor”, „eroii noului decor hollywoodian”, „noii idoli de mucava” etc. În felul acesta, dincolo de apartenența etnică ori politică, se deplânge tragedia nesfârșită a violențelor epocii: „Gazarea continuă în Gaza./ Alți actori, alte roluri./ S-a inversat realitatea:/ fostele victime au devenit călăi/ și călăii s-au deghizat în victime./ Monștrii lui Goya/ au devenit domestice caricaturi” etc. (Virusul mutant al fricii). Neobișnuit de curajos, în atitudini, iarăși, neoromantice, de poeta vates, se pun în evidență erorile colective, cu „istorii neverosimile”, „fii rătăciți prin labirintul trecerii”, „lideri clonați”, neamuri ce „defilează victorios spre holocaust”, consecința fiind compromiterea a înseși substanței semantice a lumii, atinsă de „golul cuvintelor”…

„Dicteul automat al rutinei cotidiene”

Vulnerare fundamentală, pentru că universul în care poetul se recunoaște cu precădere este cel al creației, de unde, printr-o perspectivare inversă – proprie esteticii icoanei! – se investighează lamentabila condiție a cotidianului: „De multe ori pășesc paralel cu poezia/ și încerc să umplu golul metafizic/ cu dicteul automat al rutinei cotidiene” (Paralel cu poezia). De care poetul se delimitează hotărât, înțelegând să apeleze la tradiție, la vigoarea poeziei noastre clasice – și mai cu seamă la transcendența trăirilor de acolo. Mai mult, până și absolutul apare drept „o metaforă netradusă” (Hălăduind la limita absolutului), indiciu al greutății ontologice specifice lirismului însuși: fapt la care se cugetă necontenit, multiple aserțiuni durând, cel puțin în subsidiar, constructe metapoetice: „inoculat (…)/ cu serul Poporului Cărții”; „poezia a ieșit/ pe ușa din spate a ființei”; „iubirea/ devine sinonimă cu metafora eternă” etc.

Nu este de mirare că, urmându-se principiul finis coronat opus, ultimul poem se așază în rânduri pătrunse de fiorul creștin, cu atât mai cutremurătoare cu cât provin dintr-o conștiință structural iudaică: „Un posibil pas/ spre incertul tărâm al eternității/ unde Fiul veghează nemurirea/ unui simplu evreu căzut în istorie/ Lumina Pruncului veșnic/ e chiar speranța nevisată/ de a ajunge în împărăția Tatălui” (Darul suprem). Harul divin a făcut ca, biruitoare între Hristos, aceasta să proclame, ca supremă suprimare a anxietății, inutilitatea spaimelor tanatice: „moartea e doar o vremelnică spaimă/ de când Fiul ne-a înviat pe toți/ Isus, slavă Ție că mă porți prin deșertăciune:/ pe lacrima Ta/ mă voi putea înălța la ceruri,/ în paradisul veșniciei divine!”. Se poate spune că forța morală a întregului volum se adună în acest ultim poem.

Purtat de un viguros dinamism confesiv, George Vigdor ia în discuție, cu gravitate (chiar și în pasaje aparent mai relaxate, à la Marin Sorescu), turbulențele condiției umane contemporane. Atașamentul față de visele sale clădite „din lut românesc cu/ motive ungurești și decoruri evreiești” marchează, inclusiv prin deschiderile către alte mentalități și culturi, atașamentul pentru modul nostru de a fi în istorie. Dorul are darul de a le transfigura sublim pe toate acestea, inclusiv în metaforizări geografice, ca în Poemul meu existențial: „o zbatere geografică/ un naufragiu istoric./ Drumul meu spre Ierusalim/ e unul special, cu tur-retur./ N-am izbutit să ajung la final/ să reclădesc Templul interior/ ori să urc pe Golgota patimilor./ Dorul dureros m-a ținut printre Carpați,/ la poale de Feleac și margine de Someș”…