Călin CIOBOTARI

Heiner Müller, preocupat în cel puțin două etape distincte ale carierei sale de cazul Medeea (Medeaplay – 1974 și Medeamaterial – 1983), mută accentul de pe problema copiilor pe problema adulților. E o problemă care nu începe odată cu adulterul lui Iason, ci din clipa în care, încă acasă, Medeea alege străinul pentru care își sacrifică fratele. Ea renunță la valorile unei culturi, la familiaritatea și confortul acestor valori, optând pentru un Celălalt diferit. Alteritatea provoacă nefericire, iată unul din efectele relecturii pe care Müller o practică pe Euripide și, în general, pe tragedia antică. Odată cu Iason, Medeea exersează sentimentul stranietății. Pe solul fertil-maladiv al acestuia încolțesc toate celelalte angoase ale femeii care își observă corpul, care ar prefera moartea îmbătrânirii, care face din ură unica rațiune de a mai trăi.

Regizorul turc urmează cu fidelitate spiritul textului müllerian; se sprijină pe abandonul narativității clasice, în favoarea fragmentarismului de tip poetic, intensificând pesimismul, cinismul și oroarea pe care dramaturgia le conține în formă literar-latentă. Umbra Medeei acoperă civilizația occidentală asemenea unui blestem sau asemenea unei mantii otrăvite ce ne va întreține constant gradul de nefericire și suferință. Povestea ei, privită din secolul nostru, via anii ʼ80 ai lui Müller, devine una despre cotropire, despre asediu, despre război și răzbunare, despre imposibilitatea unui acasă, despre dizolvarea ireversibilă a familiei, despre dispariția oricărei emoții, despre moartea definitivă a iertării sau a uitării. Un fel de cântec absurd al dezumanizării, o punere în discuție a omenescului prin intermediul unui lirism al carnagiului și al descompunerii.

Spectacolul lui Ayșe Emel Mesci e asemenea unei bombe cu ceas. Durează doar o oră și are concentrarea, violența unui explozibil. Peisajul în care ne vedem plasați este cel al unei lumi reziduale din care a dispărut orice urmă de solaritate. Medeea devine o voce isterică a unei istorii la fel de isterice ce își devorează fiii și îi depune în gropi comune, în publicuri ale unor concerte ce transportă, ipocrit, frumosul și binele, în false coridoare de lumină (precum superba, glaciala imagine finală) ce nu duc nicăieri. Dezolant, peisajul din care ne vorbește străvechiul personaj al lui Euripide e acum populat de blocuri și de marfare de noapte ce depășesc în viteză vechea arcă a cuceririlor și pierderilor de altădată.

Violența discursului regizoral, uneori cu excese despre care nu știi precis dacă sunt scăpate de sub control sau intenționat apăsate, se sprijină constant pe gândirea premonitorie a unui dramaturg adus în față, statuie de ceară cu trabuc la purtător, ce ne privește complice-ironic, amintindu-ne din ce expediții ne tragem și obligându-ne să reflectăm la destinația spre care ne îndreptăm. Din anii ʼ80, Müller pare că observă prezentul. Mai întâi aluzionat, apoi inclus în materialele video ale spectacolului, este în cele din urmă transformat în personaj și invitat să se alăture distribuției, formă simbolică de coexistență ideatică dramaturg-regizor, dar și omagiu evident adus acestui deschizător de drumuri în teatrul secolului XX.

Tragedia greacă, cu amenințările ei latente, încă se aude, asemenea unui șuierat de dronă generând, apoi, sunetul de alarmă antirachetă ce traversează auzul și ființa omului contemporan. Fetid, prezentul putrezește sau se destramă în straturile de noroi în care se vede obligat să își caute sensurile. Fiecare venire la viață este o apocalipsă (scena în care Medeea naște este una horror în toată puterea cuvântului) sau, și mai sumbru, o evocare a inutilității înseși vieții. Copiii Medeei sunt copiii greșiți ai capitalismului ce îi uniformizează și îi depersonalizează. Apar și dispar, reduși la statutul unor păpuși/ jucării derizorii. Nu o dată, un neo-absurd beckettian vine să completeze tacit structurile literar-vizuale pe care se ridică spectacolul lui Mesci.

Conceput aproape în întregime sub forma unui monolog, Medea Material ne-o aduce în prim plan pe actrița Sükûn Işıtan, remarcabilă prin tensiunea pe care o produce în scenă, prin teatralitatea (adeseori de operă) atât de bine articulată, prin forța jocului tragic, ritualic și, totodată, cât se poate de modern. Medeea ei, înveșmântată în negru, traversează timpul alăturându-ni-se asemenea unui musafir neinvitat. Ne privește, ni se adresează, ne locuiește premonitoriu.

Respirăm ușurați la aplauze. În noaptea Sibiului nicio baterie antiaeriană nu se aude. Aici dronele Festivalului transmit mesaje de pace și de bucurie. Asta însă nu exclude efectul-Medeea, doar îl amână. Căci teatrul de imagine al lui Müller anunță, mai intens ca oricând, inevitabilitatea unui teatru de război… La fel cum tema bombei atomice (Müller „traduce” finalul din Euripide, acel deus ex machina, prin explozia unei bombe atomice) continuă să fie una de o actualitate exasperantă.

Turkish State Theaters – Ankara-Istanbul State Theatres – Medeea (titlu în traducerea organizatorilor FITS), de Heiner Müller.
Regia: Ayşe Emel Mesci. Distribuția: Sükûn Işıtan, Umut Yılmaz, Furkan Şahin, Melis Özpaça, Kürşat Kurnaz.
Scenografie: Murat Gülmez. Costume: Funda Çebi. Design lumini: Yakup Çartik. Dramaturgie: Ali Berktay.
Asistenți coregrafie: Nazli Inan & Ecem Aydin. Asistent regie: Erdi Erciyas. Design proiecții și mapping: Can Akyürk.
Spectacol vizionat în Festivalul Internațional de Teatru Sibiu, 21 iunie 2025.