Virgil TĂNASE

Virgil TĂNASE s-a născut pe 16 iulie 1945 la Galați și s-a stins din viață pe 25 iunie la Paris. Prozator, dramaturg, eseist, traducător și regizor de teatru, a studiat filologia la Universitatea din București (1963-1968) și regia de teatru la Institutul de Teatru „I.L. Caragiale“ (1970-1974). S-a stabilit în Franța la începutul lui 1977, continuându-și studiile la Paris, unde a obținut un doctorat în sociologia și semiologia artei (1979). Din 1999 și până în 2014 a predat Istoria civilizațiilor la Institutul Internațional de Imagine și Sunet de la Paris.

Între anii 1993-1997 și 2001-2005 a condus Institutul Cultural Român de la Paris.

Bibliografie selectivă:

Romane: Portrait d’homme à la faux dans un paysage marin, 1976; Apocalypse d’un adolescent de bonne famille, 1980 (Apocalipsa unui adolescent de familie, 1992; ediție revăzută și adăugită, 2019); L’Amour, l’amour, roman sentimental, 1982 (Evenția Mihăescu, tratatul dumneaei de călătorie exotică la ceasul nunții sale dintr-un secol revolut, 1994; ediție revăzută și adăugită, 2014); Cette mort qui va et vient et revient, 1984 (Moartea care vine, pleacă și iar vine, 2018); Zoïa, 2009 (Zoia, 2003; ediție revăzută și adăugită, 2018).

Biografii: Tchekhov, 2008 (Cehov, 2016); Camus, 2010 (Camus, 2017); Dostoievski, 2012 (Dostoievski, 2018); Saint François d’Assise, 2015; (Sfântul Francisc de Assisi, 2020); Saint Exupéry, 2013 (2019).

Alte texte: C’est mon affaire, sotie, 1983; Ma Roumanie (entretiens avec Blandine Tézé-Delafon), 1990 (România mea, traducere de Irina Petraș, 1996); Beatrix, Macferlone, Isabella, 2006; Leapșa pe murite, 2011; Scrisori despre literatură și teatru, 2014; Așa a fost să fie, Simona Modreanu în dialog cu Virgil Tănase, 2019.

Teatru, 1997 – Premiul Academiei Române; Adaptări teatrale (Balzac, Tolstoi, Dostoievski, Cehov, Gorki, Proust), 2023; Comedii politice, 2024.

3

Spumuiam o zeamă în care soția mea pusese o bucată de carne de vită cu os când un telefon venit din străinătate m-a înștiințat că un foarte cunoscut editor de artă se lăsase convins că e momentul să publice un album și în același timp o biografie a pictorului Dumitru Gherasim. Galeristul care-l stârnise și care deține un număr însemnat din lucrările acestuia, strânse de-a lungul anilor cu o stăruință răsplătită de prețurile uluitoare pe care i le propun azi câteva muzee importante și liota colecționarilor avuți, e încredințat că sunt cel mai în măsură s-o scriu. Cunoscându-mă bine din anii pe care i-am petrecut la Paris, mi-a adus argumente în măsură să-mi înfrângă reticențele.

După îndelungi ezitări pe care vi le voi împărtăși la momentul cuvenit, m-am hotărât ca deîndată ce voi fi adăugat în fiertura limpezită o ceapă mare înțepată cu câtva cuișoare, doi morcovi, păstârnacul și țelina care așteaptă alături, într-un blid smălțuit cu floricele albastre, imediat după masa de prânz, sau și mai bine după cea de seară, să profit că suntem într-o luni și să pornesc redactarea cărții de față. Voi adăuga apoi, la locul potrivit, toate câte le voi afla mai pe urmă, din alte documente și mărturii, în măsură să întregească o lucrare redactată de cineva aflat, din pură întâmplare, în preajma eroului său, a cărui viață, deși presărată cu peripeții uimitoare și cu purtări pe care le putem socoti absurde, și probabil că și sunt, mi se pare că urmează un itinerar aidoma celui al fiecăruia dintre noi.

Viața pictorului Dumitru Gherasim a fost simplă, ca a noastră a tuturora, evenimentele pe care le trăim schimbându-și doar înfățișarea după epocă. Ele îmbracă uniformă militară în vreme de război, zdrențe în cele de restriște, zeghe de pușcăriaș când puterea ne-mprejmuie cu restricții și amenințări. Unii dintre noi, prevăzători, pun hainele de azi peste cele dinainte, că nimeni nu știe când și cum se răsucește roata istoriei. Sincer vorbind, și pentru că sunt acum un om în vârstă, mă minunez uneori de povara vestimentară a multora din contemporanii mei care, cu vremea, au deprins mersul lumii sau pe care Dumnezeu, vrând să le fie prielnic, i-a făcut din născare mai friguroși. Ei duc conștiincios în spate un mundir crăiesc pus peste o salopetă care și ea acoperă o cămașă verde trasă peste cea albă, scrobită și călcată, de pionier, cu crăvățică roșie la gât, vârâtă în pantalonașii scurți, albaștri, cam strâmți că de! acum suntem oameni în toată firea, cu șapcă peste cușmă și cu chivăra ascunsă sub țilindrul boieresc învelit într-o membrană aidoma căștilor de înotător, trasă până peste urechile cu sau fără cercel, după cum se poartă, întregul edificiu păzit de o umbrelă uriașă, pentru că ploaia vine pe negândite și nu e sănătos să te prindă cu capul gol. Acești oameni, despre care nu se poate spune că n-ar fi de ispravă și utili societății, sunt ca morcovii de care tocmai vorbeam. În supă ei se moaie fără să se spulbere ca ceapa, pe care, ca s-o dai deoparte, trebuie să o culegi din oală foaie cu foaie. În epocile revoluționare morcovii sunt utili în administrație unde se consumă cruzi, dați prin răzătoare, unși cu un fir de ulei peste care se adaugă lămâie și un praf de sare. Dacă se produce o remaniere de guvern, morcovii pot fi tăiați în rondele, prăjiți în unt cu o jumătate de pahar de apă călduță, după care se presară peste ei usturoi și pătrunjel tocat și slujesc ca garnitură în toate problemele obștești. La cuptor, cu parmezan, morcovii se rumenesc, capătă suman alb și pot defila la sărbătorile naționale sub aclamațiile mulțimii care aplaudă în ritmul muzicii militare. Când se ajunge la ceea ce specialiștii numesc „perioade de tranziție”, morcovii se pun, împreună cu dovleceii, într-o oală mare cu apă clocotită unde sunt lăsați să fiarbă câteva minute până când se moaie, după care, scurși, se amestecă cu ceapa pe care între timp am aurit-o, se adaugă un ou crud, mărar, cimbru, măghiran, sare și piper în funcție de alianțele electorale, frământăm, facem cocoloși și-i dogorim în tigaia pentru chifteluțe.

E bine însă ca morcovii să nu-și scrie memoriile care sunt întotdeauna fade și lipsite de orice interes, fie chiar documentar.

În fine, nu contează! e numai un prilej de a distinge între literatura de bucătărie, care se ocupă de actualitate, și tratatele de grădinărit. Sunt convins, în ceea ce mă privește, că o biografie cum este cea pe care am intenția să o scriu, se află prin natura lucrurilor mai aproape de acestea din urmă, mai puțin preocupate de ceea ce se epuizează odată îmbucat, cât de minunea seminței care moare ca să ia parte la sărbătoarea învierii pământului, când de sub veștedul iernii mijește iarba proaspătă, muguri bondoci țâșnesc din ramuri, se stârnesc gâzele, albinele lucrătoare dau roată florilor plăpânde de toporași și violete și-n buza dinspre dimineață a zilelor care se lărgesc, privighetorile prind putere și străpung lumina de parcă ar vrea s-o pironească pe cer așa cum acoperim noi pereții cu scoarțe moldovenești înflorate și vesele.

Episoadele vieții noastre, spuneam, sunt aceleași în ciuda faptului că ele miros a spirt medicinal dacă suntem doctori, a benzină dacă șoferim, a balegă dacă dăm țării lapte, unt și brânză, a cretă și cerneală dacă predăm matematica sau latina sau filozofia în școli și universități, a pământ reavăn dacă tragem brazda, și așa mai departe. Înlăturând vopseaua care ascunde peripețiile trăite de cineva cu preocupări artistice, găsești până la urmă, zugrăvite pe zidul vieții lui, tot grijile noastre de zi cu zi și aceleași bucurii mărunte pe care circumstanțele și prostia omenească le umflă, atât pe unele, cât și pe celelalte, făcându-le să se ridice spre cer ca baloanele scăpate din mâna copiilor, care urcă, urcă tot mai sus și se dilată până când presiunea dinafară, hăul spațiilor intragalactice, n-o mai poate cumpăni pe cea dinăuntru, și atunci ele plesnesc, vădindu-se că, deși frumos colorate, nu erau decât o gogoașă de gumă.

În ciuda faptului că a trăit într-un secol cum mai mârșav nu cred să fi existat vreodată și lăsând deoparte acele peripeții care pot părea miraculoase, ce i s-a întâmplat acestui om n-a fost cu nimic mai vrednic de luat în seamă decât încântările și necazurile dumneavoastră de azi. Iar harul, scump plătit, care i-a fost dat pentru a spune partea dumnezeiască din lucruri nu e altul decât cel sădit în fiecare dintre noi. Reușita unora, puțini, dintre cei care își fac o meserie din întocmirea frumosului pe care ni-l înfățișează în opere artistice, nu poate decât îndreptăți strădania fiecăruia dintre noi ceilalți, care ne săvârșim zi de zi lucrarea fără altă mulțumire decât de-a trudi pe-un drum la capătul căruia se află lumina, chiar dacă puterile nu ne-au fost destule cât să ajungem fie și numai până la primul popas, recunoscători celor a căror menire nu e să ne învețe cum să trăim ci să ne îndemne să recunoaștem în noi, arătându-ne-o pe-a lor, strălucirea care ne face oameni și de care nici măcar ei n-au fost întotdeauna vrednici.

4

De fapt, cartea mea începe aici.

Treaba la care mă înham este atât de fără sorți de izbândă, atât de nesăbuită încât nu m-aș încumeta s-o încep dacă nu mi-aș zice că, de fapt, săvârșesc o lucrare firească și că nu e vina mea dacă n-am destulă înzestrare cât să pot clădi ceea ce cuget: nu e în puterea oricui să înalțe un edificiu cât un munte! Pe de altă parte, nu se cade să n-ai decât năzuințe pitice, pe măsura neputinței noastre, și să stai cu mâinile-n sân zicându-ți că la ce bun să pui primele cărămizi ale unui zid pe care n-ai să-l poți isprăvi și pe care cei de după tine nu vor socoti, poate, util să-l sfârșească și-l vor lăsa să se năruie, măcinat de timp, până când urma i se va pierde în iarba care se închide peste noi ca oceanul după ce-a înghițit o corabie frântă de furtună – „spartă” ar spune Eminescu. Așa încât să nu vă fie de-a mirare dacă nu vor ajunge la dumneavoastră, presupunând că vor ajunge! decât fragmente, ciorne, planuri abandonate, apoi refăcute, pagini pline de ștersături și netencuite, neșlefuite…, pe scurt, cioburile unei narațiuni care, depășind puterile mele, mi-a scăpat din mână și, căzând, s-a sfărmat în zeci de întâmplări fără asemănare cu documentul biografic pe care aș vrea să vi-l înfățișez, breancuri fără o cronologie credibilă, vorbele mele amestecându-se cu ale altora încât, recitind paginile deja scrise, nici eu nu mai știu ale cui sunt, promițându-mi că, dacă-mi va fi lăsat timpul necesar, mă voi nevoi să limpezesc apele și-n această privință.

Ideea acestei biografii a fost sprijinită cu încurajări și chiar cu avansuri bănești, de un galerist de pe strada Bonaparte de la Paris cu care continui să întrețin relații cordiale deși trăim acum departe unul de altul și nu ne mai dăm întâlnire la câte o expoziție sau la vernisajul vreunui prieten. După moartea Elianei Vermeulen, răscumpărase de la soțul acesteia, care le dădea acum pe mai nimic deși le achiziționase plătindu-le mai mult decât erau evaluate, două duzini sau aproape, din tablourile prietenului meu. Între timp cota pictorului Dumitru Gherasim a crescut într-atât, uriașă, încât, vânzând numai câteva din aceste tablouri, noul proprietar, care le dosise pe celelalte în speranța unor prețuri din ce în ce mai consistente, adunase o sumă bunicică. Considera acum cu temei că, publicate de o editură prestigioasă, un album suficient de amplu și o biografie consistentă a artistului ar putea contribui la sporirea unei notorietăți cu repercusiuni pecuniare prielnice. Pe de altă parte, o asemenea inițiativă ar putea da negoțului său o altă coloratură, preschimbând un simplu galerist, care trăiește din comisioane pe tablourile vândute, într-unul din acei meceni care, încurajând artiști încă nerentabili, dar în măsură, mai târziu, să domine epoca, dobândesc și ei un nume în istoria artei. Mi-a spus atunci, poate nu numai din complezență, că nimeni n-ar fi mai apt decât mine să povestească viața acestui pictor din ce în ce mai apreciat și despre care admiratorii lui, tot mai numeroși, vor să afle amănunte – asta nu dintr-o indiscreție nesănătoasă, ci pentru ca, asemuindu-și viața cu cea a oamenilor celebri și constatând potrivirile, să poată crede că și ceea ce săvârșesc ei în viața lor măruntă e, într-un fel, de-o aceeași valoare chiar dacă de-o mai palidă strălucire.

Încrederea pe care mi-o acordă, adeverind-o cu sumele modeste vărsate lunar, proprietarul celor, după știința mea, douăzeci și nouă de tablouri dintre care numai patru cunoscute, încredere întărită de acceptul moștenitorilor legitimi, se datorează, cred, faptului că, spre deosebire de mulți alții mai reputați decât mine și care ar putea scrie cu mai multă înzestrare această biografie, cei care mă cunosc știu că nu voi fi ispitit, ca aceia, să mă slujesc de acest pretext ca să mă pun în lumină pe mine, prefăcându-mă că vorbesc de altul ca să-mi expun propriile idei – pe care nu le am – și propriile sentimente – pe care mi-ar fi rușine să le înfățișez, cum fac scriitorii de meserie. Nu pentru că ele ar fi inavuabile, ferească Dumnezeu! ci pentru că sunt atât de banale, atât de identice cu cele ale oamenilor în general, încât ar fi o neîngăduită lipsă de respect pentru eventualii cititori de a-i face să-și piardă vremea împărtășindu-le lucruri pe care le știu la fel de bine ca și mine, lucruri pe care, deși extraordinare în sine, le-au trăit și ei cu nebăgarea de seamă a celor ispitiți să creadă că bucuriile și chinurile unora ca noi n-au nici o însemnătate pentru mersul lumii care trece duduind peste noi, aidoma unei locomotive căreia nu-i pasă de furnicile nevoite să treacă linia ferată ca să ducă merinde în mușuroiul aflat de cealaltă parte a rambleului, unde nu vor mai ajunge grăunțele cu care părinții nădăjduiau să-și bucure copiii.

Nu știam atunci cât de greu îmi va fi mie, care nu am decât obișnuința cuvintelor ca să spun așa „tehnice”, suficiente pentru a comenta operele de artă care au închegat deja lumea în figuri precise…, cât de greu îmi va fi să scriu cu vorbe care numesc lucrurile fără să le înfățișeze, despre o realitate a cărei fiecare frântură nu e ca-n viață unde paharu-i pahar, cioara cioară, gardul gard, lampa lampă și așa mai departe. Aici însemnele de care mă slujesc n-au o întemeiere care să fie numai ale fiecăruia în parte. Ele n-au un contur precis, o culoare numai a lor, o înfățișare în măsură să evite confuziile. Neputându-vă arăta cu degetul ce am de spus, ca să înțelegeți și orândui singuri lucrurile după rostul lor, ele cer, ca să vi le deosebesc, o strădanie covârșitoare. Anevoie fiindu-mi nu numai să găsesc cuvântul cel mai în măsură să indice așa…, în linii mari, despre ce este vorba, ci să-i și adaug deîndată alte cuvinte care îl cioplesc, curățindu-l de înțelesuri care sunt ale lui, dar nu se potrivesc aici, îmbrăcându-l cu aluzii menite să-l apropie de trupul realității tulburătoare pe care aș vrea nu să vi-o arăt, așa ceva nu se poate! dar măcar să o simțiți…, nici asta nu se poate! să o presimțiți, o intuiție, autorul lăsându-vă în seamă să o construiți dumneavoastră înșivă, după duhul care a fost dat fiecăruia.

Uneori am senzația că, la urma urmei, ceea ce vreau să scriu nu este biografia unui pictor, ci să născocesc limba care-ar putea-o cuprinde, care ar putea spune viața oricăruia dintre noi așa cum a fost ea de fapt și care, atunci când o vezi aievea, se dovedește atât de neverosimilă, atât de înafara a ceea ce ni se pare că trăim încât, uite: mă simt aidoma celui care a fost martorul unei apariții miraculoase. Când se întoarce, halucinat, printre oameni, aceștia îl întreabă ce culoare avea făptura pe care a văzut-o și ce dimensiuni. Era mai mică, mai înaltă, mai sus, mai jos? I-am putut măsura greutatea specifică și intensitatea luminoasă? Mă uit la ei în felul în care vacile strânse în jurul vălăului se uită la accelerat și se întreabă dacă, luând trenul, domnișoara de la fereastra vagonului dă acum mai mult lapte, magis ubera lac. Nu știi ce să răspunzi. Cum să le spui celor din jur, în a căror privire blândă se citește platitudinea lumii unde vacile dau lapte, ce ți-a șoptit ție la ureche, de-acolo de departe, unde se răsfirase ca o rufă topindu-se în cer, vedenia venită să te înzestreze cu o înțelegere care nu se poate spune?! Te bâlbâi, taci, scoți din fundul gâtlejului niște sunete ca de trâmbiță șchioapă, gâlgâi din picolină, te-neci, tușești, reușești în fine să țiui dând din mâini… Lumea zice: „Lasă-l ciorilor, nu vedeți că-i bolând la minte?! N-are șir în vorbă! Ne pierdem noi vremea, oameni cu scaun la cap, să pricepem ce nu-i de priceput, că barem dac-ar fi cântare, dar nu face decât spume la gură”. Îl răstoarnă pe omul acela la pământ, îi înnoadă cearșaful în jurul picioarelor și-i trec peste cap cămașa căreia îi leagă la spate mânecile mai lungi decât brațul. Doi infirmieri zdraveni îl duc la ambulanța care așteaptă în stradă, ca pe-un sac în care tot se mai zbate vietatea prinsă înăuntru.

Spun asta pentru că, nu-i așa? dumneavoastră nu știți, dar eu știu că am a istorisi evenimente extraordinare, lucruri care de fapt ni se întâmplă în fiecare zi fără să ne dumirim că trăim o minune. Uite, folosesc iarăși cuvinte care nu spun ceea ce aș vrea să spun: „extraordinar” nu e termenul potrivit. Dar pe acesta, cum să-l dibuiești? Presupunând că ar exista. Altădată, când eram mai tânăr, mi se părea că-l găsesc, poate nu de la început, dar oricum cu oarecare ușurință. Cu timpul, am ajuns să am o senzație ciudată. Ca și cum lumea ar fi crescut, s-ar fi făcut băiat mare și cuvintele i-ar fi rămas mici. Pantalonașii sunt prea scurți și, prea strâmți, riscă să plesnească la cea mai mică sforțare. Sau ca și cum, din nebăgare de seamă, sculându-se dimineața și încă năuc de somn, un curcan ar fi îmbrăcat haine de pitulice. Nici cuvântul „a crescut” nu trebuie înțeles ca atare. E vorba de prefaceri mai profunde, mai neliniștitoare: senzația că vrând să culegi din nisip o piatră care ți s-a părut că strălucește, pui mâna pe-o vietate care ți se cuibărește în palmă și-ți cere să-i dai jăratec ca să se facă mare și să te ducă-n zbor de s-ajungi soarele cu picioarele, luna cu mâna și prin nouri să cauți cununa. Ar fi trebuit pregătite hamuri și frâu de mătase, nu cuvinte. Lumea, realitățile despre care vorbesc…, nici măcar: cu ce fel de cuvinte aș putea înveșmânta istoriile, oamenii și apoi întâmplările pe care le-am numit „extraordinare”? Până la urmă și oricât ar fi ele de fabuloase, faptele pe care am a le înfățișa nu sunt nici pe departe ieșite din comun, doar că ele trebuie spuse într-un fel anume ca să ne dumirim că-n dimirliile cu grăunțe pe care le ducem la moară ca să facem făină și din făină pâine se află… nici eu nu știu ce, decât că n-are nici început, nici sfârșit. Și nici nu e treaba noastră.

Iac-așa!

E ceea ce mă face irascibil de fiecare dată când mă aflu în fața paginii care se cere scrisă. Cei din jurul meu, și-n primul rând Nathalie, soția mea, care au nenorocul să dea ochii cu mine în aceste momente, se-ntreabă ce mi-au făcut. Știindu-se nevinovați, mă consideră țâfnos, ciufut, zic despre mine că uneori „mă apucă”. Nimeni nu-și poate închipui cât de exasperant e să scrii fără să pricepi ce-ți iese de sub peniță, să povestești lucruri pe care, neînțelegându-le noima, nu știi cum să le spui ca să nu le stâlcești, să nu le înghesui, ca să treacă podul, într-o trăsurică prea strâmtă…, să nu le dai, ca să treacă vama, un chip care nu-i al lor dar care corespunde fotografiei din pașaport – ca-n viață unde atât de adesea una spunem și bașca ne-nțelegem, cum se zice! Zile întregi, zile de-a rândul, duc cu mine senzația că dau haine nepotrivite clienților mei pe care-i duc la piață în rochii de seară, trimit la operă domni în șort de flanelă, într-un cuvânt dau peștilor penaj de pinguin – e un fel de-a vorbi: încerc s-o fac pe clovnul ca să nu mă las cuprins de furia oarbă care împiedică pianistul să-și pună degetele pe clape acolo unde se cuvine, făcându-l, dimpotrivă, de ciudă, să dea cu pumnul în mai multe laolaltă. Glumesc, dar vă jur că nu e deloc vesel, din contră chiar, e absolut dramatic să ai continuu senzația că lumea sau măcar istoriile pe care le povestești sunt o carne vie, o rană din creștet până-n talpă, pentru că nu poți să le dai o piele, un adăpost necesar, o cochilie care să li se potrivească.

E ceea ce simt, chiar dacă nu mă pot exprima deslușit.

Iar bat câmpii și înșir vorbe nătânge. Vă rog de iertare.

Trebuie să recunosc, înspăimântându-mă, că artele plastice, din cercetarea cărora mi-am făcut o meserie, sunt mai simple – vedeți, nu acesta e cuvântul, dar cum să spun că formele și culorile sunt ceea ce sunt, spre deosebire de cuvinte, veșnic neterminate, pe care le pornesc dar pe care numai cititorul le poate isprăvi umplându-le cu propriul său duh. Într-un anume fel relația mea cu dumneavoastră o reproduce, în mai măruntă măsură, pe cea pe care o avem cu Zămislitorul. El a spus să fie lumină și cea în care ne scăldăm nu există decât pentru că noi o vedem. El a numit întunericul noapte, care e ceea ce e numai pentru că noi umplem bezna cu fărădelegile pe care vrem să le ascundem. Și ce ar fi cerul dacă n-am sta noi să-l privim sfredelindu-l cu stele prin borta cărora încercăm să măsurăm nemărginirea? Noi înșine neisprăviți, cum vom fi până la ultima vamă a lumii, când se va închide cartea – ceea ce mă îndeamnă să cred că și a mea, clădită din vorbe, va fi oricum nemântuită chiar după ce veți fi dat ultima pagină și, stingând lampa, vă veți odihni în așternutul spălat, scrobit, călcat, păstrat în dulapuri cu săculețe de levănțică pe care mama le coase tăind bucăți din niște cămășuțe de-ale noastre mai vechi, care ne-au rămas mici pentru că și noi am crescut, ne-am răsfirat ca lumina, ne-am întunecat ca noaptea și suntem acum oameni serioși, cu preocupări înalte și ne socotim îndreptățiți, uite! să scriem cărți.