Cristina HERMEZIU

Mă bucur că Norman Manea a plecat din România în 1986. Strânsese o „avere” până atunci, dintre cele care te leagă pentru totdeauna de pământ: scrisese deja zece cărţi. Norman Manea a făcut însă tot timpul lucrurile cumva altfel, apu­cân­du-le de acolo de unde cel mai la îndemână ar fi să renunţi. În­spre literatură a venit ca inginer – construia blocuri în Ploieşti. Constructorul se temea ca nu cumva vreunul din colegii de şan­tier să dea peste numele lui în vreo revistă literară, să-i descopere fiinţa ciudată şi fără contur, de extraterestru. Să faci literatură e o temere şi o adulmecare interioară, e o pudoare şi o însin­gu­ra­re, n-are legătură cu cartea de vizită.

Pe lume a venit în 1936 într-o familie de evrei bucovineni, de­portaţi, în 1941, într-un lagăr din Transnistria. Familia a su­pra­vieţuit şi copilul a refulat trauma, reţinând, izbăvitor, insula salvatoare care a urmat, la Burdujeni, între cărţi şi pe limba lui Creangă: literatura ca terapie. Adolescentul Manea s-a „răz­boit” cu familia, presimţea că literatura era paşaportul pentru a putea interioriza necesarul militantism tribal al supravieţui­to­rilor de la exterminare.

În ce măsură sensibilitatea literară e condiţionată de etni­ci­tate, de traumele biografice şi de ororile istoriei, rămâne obsesia sa de scriitor, până târziu şi până departe, peste ocean. Înainte de a pleca din țară, Miron Radu Paraschivescu i-a întâmpinat pri­mul volum, Noaptea pe latura lungă, apărut în 1969, în lite­ra­ritatea sa. Ulterior, constrângerea la exil în plină maturitate, mai întâi în Germania, şi apoi în paradisul exilaţilor, America, să însemne, mai apăsat, citirea cărţilor sale prin prisma judeităţii. Hărţuirile identităţii, fertile, vor trece în cărţi şi se vor aduna în Serta­rele exilului (Polirom, 2008), odată cu (psih)analiza pro­vo­cată de prietenul de convorbiri, Leon Volovici.

M-am întrebat de ce tonul e atât de întunecat-scrâşnitor în prima parte a convorbirilor, cea scrisă înainte de evadare. Îmi răs­pund că e probabil reflexul stilistic al captivităţii, al exilului inte­rior al celui care locuieşte în România anilor 1980, când, după romanul Plicul negru şi retragerea Premiului Uniunii Scriitorilor, primit în 1984 dar anulat de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, Norman Manea de­ve­nise indezirabil. Prea uşoară tentaţia de a crede că scriitorul căuta deja ieşirea, şi prea simplu: dacă era ceva de căutat, atunci el îşi va fi pândit legi­ti­mitatea în ochii celorlalţi şi în mijlocul exilului ce­lor­laţi, sufocaţi ca şi el, fiecare în cotidia­nul său neglorios, de către regimul totali­tar. Câtă însingurare.

Unde pleacă scriitorul, când pleacă?

Mă bucur că Norman Manea a ple­cat din România în 1986. E ca şi cum s-ar fi aşezat singur, la 50 de ani, în faţa unei imense foi albe, strivitoare. Unde plea­că scriitorul, când pleacă? Nicăieri. Scrii­to­rul e un deportat al vieţii, care-i mă­soară graniţele, dezmărginând limba. Perfor­manţa lui Norman Manea este că limba română a plecat cu el. Ce să faci cu limba română în Germania, în America? Ce să faci cu tine, scriitorul, expulzându-te din graniţele limbii? Să te lepezi de tine, ca Cioran? Sau să nu te poţi niciodată lepă­da de tine, ca Norman Manea?

În numeroasele sale eseuri şi exerciţii de admiraţie (bunăoară, cele din Plicuri şi portrete, Laptele negru, Întoarcerea hu­li­ganului) Norman Manea desenează o splendidă ontologie a exilului şi into­nea­ză, pudic şi însingurat, elegia scriito­rului «dizlocat». Matricea sa stilistică e de gă­sit în tehnica literară a forării: per­so­na­je­le sale scoboară în conştiinţă sau stră­pung trecutul şi par să n-ajungă nici­oda­tă destul de adânc. Credinţa că încă se mai poate da de un zăcământ nerecu­pe­rat e o mergere înainte şi e o forţă vitală, e o scoatere la lumină şi o aducere spre sens.

Aşa înaintează povestea de iubire din jurul enigmaticei Lu din romanul Vizu­i­na (Polirom, 2009), prin „complicate oco­luri ale întoarcerii”. Aşa înaintează fraza lui Norman Manea, ca un sfredel căruia materia, viaţa, sensul, îi opun re­zis­tenţă. De aceea centrul de greutate al frazei sale e întotdeauna foarte aproape de locul unde se pune punct. Frazele lui Norman Manea au fir cu plumb şi au vârf. Frazele sale sunt săgeţi grele care zbâr­nâie cînd se înfig în ţintă:

„Când Lu m-a întrebat, acum o săp­tă­mână, dacă vreau să interzic, prin tes­ta­ment, deconectarea de la aparatele care menţin artificial viaţa, cum inten­ţiona ea însăşi, am răspuns că nu, în niciun caz. Nu va putea deconecta ulti­ma ei vic­ti­mă de la sinistrele aparate de menţinut chinul, testamentul meu va interzice aceas­tă izbăvire. Nu pentru că aş spera într-un miracol care să blo­che­ze extincţia datorită vreunui nou medi­ca­ment apă­rut peste noapte, sau prin cine ştie ce neve­ro­similă redresare na­tu­rală a organis­mu­lui, ci pentru că boa­la, chiar şi în forma ei extremă, a inconştienţei, mi se părea totuşi viaţă. Cine ar putea preciza, cu toată certi­tudinea, cât de absolută este amnezia, aparent totală, a muribun­du­lui? Palade mi-ar da dreptate, el chiar cre­dea într-o lume codificată, în formu­le­le tainice, în tranziţiile deschise, neînche­ia­te, în metamorfoze magice şi imprevi­zi­­bile. Dreptate mi-ar da şi Izy Koch, el repeta mereu că nu există decât viaţă, atât, asta era credinţa celor vechi, asta şi mo­ti­vează nevrozele, neliniştea noastră, re­fuzaţii şansei secunde, goniţi impla­ca­bil şi fără recurs într-o direcţie previzi­bilă.” (Vizuina, Polirom, 2009)

Mă bucur că Norman Manea a ple­cat din România în 1986: devenit profe­sor de literatură europeană şi writer in residence la Bard College în New York, a scris şi a mai publicat aproape 20 de ti­tluri în limba română și i s-a tradus opera în 30 de limbi. A primit distincţii şi pre­mii literare din patru zări: Premiul MacArthur (1992), Nonino (2002), Médicis Étranger (2006), Nelly Sachs (2011); a fost distins de guvernul fran­cez cu titlul de „Commandeur dans l’Ordre des Arts et des Lettres” (în 2011) şi este laureat al Premiului Naţional de Literatură (România 2012). În 2013, Uniunea Scriitorilor l‑a nominalizat pen­tru Premiul Nobel, iar în 2014, PEN‑ul românesc a reiterat propunerea. În 2016 a primit Marele Premiu pentru Li­teratură în limbile romanice al Târ­gului Internaţional de Carte de la Guadalajara, Mexic.

Scriitor al exilului, Norman Manea ne trimite acasă limba română a ope­relor sale în adâncimea cărora reflecțiile des­pre identitate, diferență, adver­si­tate, to­ta­litarism, holocaust ne fac să ne simțim mai puțin singuri, oriunde am fi în lume.