Virgil NEMOIANU

Virgil NEMOIANU (n. 12.03.1940 – d. 6.06.2025) a stu­diat la Universitățile din București și California, obți­nând docto­ratul în 1971, și a predat la universități presti­gi­oa­se precum Londra, Cambridge și Berkeley. A deținut ca­te­dra „William J. Byron Distinguished Professor of Litera­ture” la Catholic University of America, fiind Doctor Ho­noris Causa al Univer­sităților „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și „Babeș-Bolyai” din Cluj și membru de onoare al Academiei Ro­mâ­ne. A fost vice­președinte al Societății Inter­naționale de Lite­ra­tură Com­parată și a ocupat func­ții de conducere în Modern Language Association. Autor a peste 16 cărți și 600 de arti­co­le, a avut o legătură strân­să cu Cercul Literar de la Sibiu, des­pre care a scris nume­roase studii și eseuri. Distins critic și teo­retician literar, eseist, filosof al culturii și profesor universitar, are o operă vastă, ce acoperă domenii, teme și problematici dintre cele mai variate: literatură română, lite­ra­tură engleză, lite­ra­tură americană, romantism european, ra­portul litera­turii cu celelalte arte și cu știința, raportul din­tre artă și societate, postmodernism, importanța religiei și a tradiți­ei, natura și destinul canonului cultural. Dintre căr­țile sale publicate în limba română, amintim: Structura­lis­mul (1967), Calmul valorilor (1971), Surâsul abundenței. Cunoaș­tere lirică și modele ideologice în opera lui Ștefan Augustin Doinaș (1994), Tradiție și libertate (2001), Îm­blân­zirea romantismului (1992), Arhipelag interior – Ese­uri me­mo­rialistice, 1940-1975 (1994), Despre dialogul inte­rior – Frag­ment dintr-o antropologie metafizică (1995), Micro-ar­mo­nia. Dezvoltarea și utilizarea modelului idilic în literatură (1996).

Livia IACOB: Bun veni la Iași, dom­nule profesor Virgil Nemoianu, un oraș onorat să vă găzduiască acum, pentru acordarea de către Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” a titlului de Doctor Honoris Causa și a lansării celor mai recente titluri în seria de autor Virgil Nemoianu a editurii bucureș­te­ne, care se ocupă de integrala operei Dom­niei voastre. Aș vrea să vă invit la o discuție care să presupună o întoarcere pe calea amintirilor către anii dumnea­voas­tră petrecuți în România, pentru ca după aceea să vorbim puțin și despre ex­pe­riența americană, încercând un dia­log între cele două perioade. Cum știm, ați plecat din București într-o perioadă în care regimul Ceaușescu relaxase puțin granițele și atunci mulți dintre intelec­tua­lii de marcă ai țării au profitat ca să plece în afară, deși nu a fost un profit pur și simplu, a fost o opțiune de viață și mă gândesc eu că pentru mulți a fost o opțiune de viață dureroasă.

Virgil NEMOIANU: Da, cam si­mul­tan cu mine s-au expatriat, uite, să po­me­nesc pe Sorin Alexandrescu, Toma Pavel, Matei Călinescu, puțin mai târ­ziu și alții dintre cei care mi-au fost co­legi și au făcut parte din ceea ce eu nu­mesc generația șaizecistă a criticilor. Se vorbește mereu de cea a poeților și pe drept cuvânt, dar există și una a criti­ci­lor de care nu prea se vorbește.

Din păcate nu prea se vorbește, dar mă gândesc că faptul că sunteți aici poa­te va da mai mult de gândit și celor ti­neri care scriu astăzi despre cei care i-au format, pentru că lectura cărților auto­ri­lor pe care dumneavoastră i-ați nu­mit, dar și a cărților domniei voastre a format generații întregi de studenți. Ați publicat în domeniul teoriei literare, în do­meniul literaturii comparate, al lite­ra­turii române și în ceea ce azi am pu­tea numi mai larg domeniul studiilor culturale. Ce anume v-a determinat să alegeți această zonă a teoriei?

Aici a fost mâna providenței, să spu­­nem, pentru că atunci eu am prins un liceu de numai zece ani, nu de un­spre­zece sau doisprezece ca majoritatea tinerilor, atât înainte, cât și după mine. Deci la șaisprezece ani eram student. Fiind copil, foarte tânăr, influența pă­rin­ților era foarte mare și din capul lo­cu­lui spuneau că există discipline, do­me­nii, în care nu prea ai viitor, ideolo­gia este atât de puternică încât nu se poa­te face treabă serioasă, așa cum ar fi drep­tul, filosofia și alte câteva. Asta era pă­rerea lor. În domeniul tehnic, poli­teh­nica, chimia, matematica nu eram eu prea strălucit, nu mă atrăgeau prea tare. Nici la limbi și literaturi n-am fost îndrumat de părinții mei, considerând că astea sunt pentru fete, nu sunt pen­tru băieți. De fapt, așa s-a și dovedit cum, am să spun îndată. Atunci ce ră­mâ­nea? A rămas medicina și, printr-un concurs de împrejurări care dovedea cât de corupt și necinstit era tot sistemul au­torităților din acea vreme nu am reu­șit să intru, dar am fost, fără intenția și voința mea, mutat spre limbi străine. Ide­ea mea a fost următoarea: încă de pe la șapte ani știam germana și franceza și am hotărât să încerc engleza. Am gândit că o să stau un an la engleză și pe urmă în­cerc să intru la comerțul exterior, de pil­dă, sau la altceva, dar odată intrat la filologie-engleză am văzut că aveam no­te maxime, mă remarcam și a început să-mi și placă și-așa am rămas în do­me­niul acesta și am obținut diplomă de filo­logie-engleză, deci vreau să spun că a fost nu în intenția mea sau a familiei sau a prietenilor, ci pur și simplu mâna pro­videnței care m-a îndrumat în această direcție.

Au existat și modele profesorale în tim­pul anilor de facultate care v-au încu­rajat pe acest drum? Pentru că ul­terior, așa cum se cunoaște, ați devenit și asistent la catedra de limbă și literatură engleză.

Da, au existat. La engleză efectiv era șef de catedră, mai târziu și decan, doam­na Ana Cartianu, un dascăl și pe­da­gog și cunoscător de literatură engle­ză de prima mână. Ea fusese asistenta lui Dragoș Protopopescu în tinerețea ei și pe urmă a devenit conducătoarea en­gle­zei nu numai la București, ci, aș spune, pe țară. Adjunctul ei, să-l numesc așa, era Leon Levițchi, un filolog de foarte mare calitate, traducător excepțional. A mai venit și Dan Duțescu, deci au exis­tat și profesori buni. Să adaug la asta că la filologie era un amestec de oameni de cea mai înaltă valoare și oameni care erau politruci, erau activiști, nu erau buni de nimic, dar care controlau. În ca­tedra de Literatură comparată, Lite­ra­tură universală se numea pe acea vre­me, era Tudor Vianu și avea drept asis­tenți sau lectori oameni ca Edgar Papu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Cornelia Comorovski și printre cei mai tineri, pe urmă, Matei Călinescu, cred că și Sorin Alexandrescu și alți câțiva. Foarte bună, eu zic cea mai bună din Filologie, era ca­te­dra de Limbi clasice, în toată Europa nu exista una mai bună, și mi-am găsit prieteni, sigur, printre cei mai tineri, de vârsta mea pe de o pare, dar și dintre cei ca­re erau ceva mai vârstnici, adică asis­tenți, lectori. Era o catedră excep­țio­na­lă. Și la franceză, și la spaniolă, și la ro­mână era amestecat, erau și oameni de foarte bună valoare și oameni de foarte „nemernică” valoare.

Ceea ce descrieți ca umanitate a cor­pu­lui profesoral conține esența valorică a ceea ce a dat secolul douăzeci mai bun în critica și istoria literară românească. În estetică, în stilistică ș.a.m.d. O între­ba­re contextuală: în acei ani, în timpul anilor de facultate studiați și limba la­ti­nă, deși erați la engleză?

Nu.

Nu era o materie obligatorie, doar cei care optau pentru latină.

Nu, rusa a fost obligatorie până în anul doi, pe urmă a încetat și cursul de marxism până în anul trei, nu știu dacă nu și patru. Referitor la profesori, ca să revin puțin, Călinescu, lui George Călinescu, autor al celei mai citite și res­pectate Istorii a literaturii române, care deși s-a arătat plin de simpatie față de noul regim, totuși, nu i s-a îngăduit, avea titlul de profesor universitar, dar nu i s-a îngăduit în vremea mea (eu fa­cul­tatea am făcut-o între 1956-1961) să predea, să țină cursuri. El conducea Insti­tutul de cercetări și putea să publice doar. Din când în când i se permitea să țină câte o conferință și-atunci era o aglo­merație colosală, nu numai stu­denți, dar și oameni din afară care afla­seră, din oraș, de vârste diferite. Dar și asta era de tot hazul. Pe podium era așe­zat George Călinescu și era flancat în dreap­ta și-n stânga de George Ivașcu și de Mihai Novicov. Călinescu care era, după cum se știe, un om foarte ironic și chiar sarcastic, mai spunea câte ceva, pe urmă se întorcea către Ivașcu sau către Novicov: „Așa e? N-am spus bine? Am fă­cut vreo greșeală?”. Toată sala izbuc­nea în râs, pentru că își dădea seama despre ce este vorba, și aplauda. Era de tot hazul prezența lui George Călinescu în aceste situații.

Foarte frumos momentul pe care l-ați evocat și ne arată într-un fel că aceas­tă facultate de filologie, prin esența ei și prin materiile care se predau aici, presupunea, totuși, o oază de libertate în mijlocul acelui regim. Chiar și lectura căr­ților, faptul de a traduce, de a avea acces la informație, era o modalitate de a te simți liber.

Da, și cu cărțile era o problemă. Erau profesori care într-adevăr își permiteau să nu atingă ches­tiuni politice deloc. Cursurile lui Tudor Vianu erau curate, ca să zicem așa. De asemenea, ale doamnei Cartianu pot să spun că și ele erau libere de orice impact ideologic. Cu căr­țile era așa: erau cărți care erau obligatorii și făceau parte din programa analitică, altele erau mai greu de găsit și-atunci ne luptam să ob­ți­nem permis la Biblioteca Academiei. Acolo erau mai mul­te cărți decât erau la biblioteca de la filologie, Biblioteca Universitară. Mai mult, Biblioteca Academiei avea o sală, să-i zicem așa, secretă la care cu greu se ob­ținea un permis și în care se puteau citi o serie de cărți interzise sau semi-in­ter­zise. Era o luptă pentru a găsi cărțile dorite și studenții cei mai buni reușeau pentru că erau mai tenace, mai încăpă­țâ­nați în a căuta și a obține aceste le­gături.

Era, acest acces pe care îl descrieți, o formă de maieutică și o formă de rezis­tență prin cultură.

Da, sigur că da, mai ales că ei pu­neau în mod absurd o serie de lucruri aco­lo, de pildă erau cărți de teoria lite­ra­turii care n-ar fi trebuit să fie interzise, nu era vorba numai de cărți care aveau un caracter politic și regimul se ferea ca studenții să aibă acces la ele. Era de tot hazul.

 „Un băiat isteț”

 Asta arată și care era nivelul in­te­lec­tual al cenzurii în acel moment. E o perioadă de care ne amintim cu durere și probabil că așa a fost și pentru cei care au experimentat-o fără voia lor. Ați fost o perioadă destul de scurtă cadru uni­ver­sitar la Universitatea din București, la Facultatea de Litere. Cum a fost aceas­tă experiență?

N-a fost rea. Primele mele joburi du­pă ce-am terminat facultatea au fost la Editura Academiei unde am fost re­dac­tor și apoi la Contemporanul, unde am fost documentarist. Dar în acest timp, ne aflăm în ʼ63-ʼ64, dintr-odată lucrurile au început să se schimbe în Universitate. Numeric, când eram eu stu­dent la engleză eram circa douăzeci și cinci de oameni, era o grupă de studenți din care vreo 4-5 erau băieți, vreo două­zeci erau fete, deci previziunea părin­ți­lor mei se dovedise corectă. Așa era și la franceză, așa era și la spaniolă, la ger­ma­nă ș.a.m.d. La română eram mai echili­brați, să zicem, dar la limbi străine asta era situația, trei sferturi erau fete. În ʼ63-ʼ64, deodată s-a extins numeric, engleza a primit din partea Ministerului Învățământului dreptul de a școlariza 100 de studenți. Era un număr foarte mare, era de patru ori mai mult decât fusese până atunci și inevitabil s-a mărit și numărul de cadre didactice. Așa am ajuns și eu cadru didactic. Doamna Cartianu mă observase încă din timpul facultății ca pe un element merituos, „un băiat isteț”, cum ar fi spus Creangă, și la început am fost luat la plata cu ora. A fost ceva interesant, am predat en­gle­za la cei de la română, și acolo erau așa de mulți, vreo sută, încât umpleau un am­fiteatru, Amfiteatrul Odobescu, unul din amfiteatrele mari de la Filo­lo­gie și am avut studenți care pe urmă s-au remarcat, au ajuns figuri cunoscute și importante: poetul Robescu, istoricul literar Marian Popa, șahistul Florin Gheorghiu, campion al României, fete care au ajuns ziariste de vârf ș.a.m.d. Eu le predam engleza, cum se putea, acolo în Amfiteatrul Odobescu. În anul ur­mă­tor am devenit asistent normal la en­gle­ză și-atunci am început să predau cursuri, să țin seminarii celor de la engleză.

 Ați trecut proba mulțimii, care poate fi descurajatoare pentru un om tânăr aflat la început de carieră. Poate crea fobii, dar în cazul dumneavoastră nu a fost așa. Au început apoi s-apară căr­țile, domnule profesor. Cum vă adu­ceți aminte de cărțile scrise în România?

Uitați cum s-au petrecut lucrurile: tocmai pentru că era amestecul ăsta de profesori mai buni și mai slabi, atunci unii din profesori creau cercuri speciale de studiu. Așa a fost Edgar Papu, până când l-au arestat. El a adunat un număr de la limbi străine și de la română și pre­zentam lucrări de-ale noastre, discutam cărți importante din literatura univer­sa­lă. Când l-au arestat pe Papu, pentru noi a fost șocant, nici nu ne-a venit să cre­dem. Scurt după asta, s-a creat cercul de Stilistică și poetică, la care erau men­tori Vianu, Rosetti și Mihai Pop de la folclor. Avea loc în sălile Institutului de Folclor și eu zic că Mihai Pop era cel mai activ organizator dintre ei. Acolo, de ase­menea, se țineau comunicări și care erau discutate de ceilalți. Culmea este că ăia erau cam toți cei care fuseseră în cer­cul lui Papu. S-au grupat acolo, plus câți­va oameni mai în vârstă cum ar fi Mihai Nasta de la clasici sau Solomon Marcus de la matematică, dar pe care-l preocupa poetica. Sigur, mai erau și alții care veniseră pe-acolo. A durat un nu­măr de ani și ca urmare a acestei activi­tăți de acolo eu am publicat câteva arti­co­le de specialitate despre semantica rimei și altele. De asemenea, am scos și vo­lumașul intitulat Structuralismul, ca­re a avut un mare succes, a fost răspân­dit, iar Solomon Marcus mi-a spus (eu nu știam acest lucru) că este cea dintâi carte de pe mapamond care face o în­cer­care de a prezenta structuralismul în ansamblul său sub formă filosofică să zicem. Eu nu știam despre asta și nici nu știu altceva decât a spus Solomon Marcus.

Într-o perioadă în care formalismul rus și structuralismul francez erau miș­cări destul de apropiate de momentul în care dumneavoastră începeați să scrieți despre ele, nici nu-și consumaseră încă ecourile. Probabil că acest lucru a fost fan­tastic, faptul că ați avut o receptare atât de rapidă și ați înțeles atunci cât de importantă a fost această mișcare.

Lucrurile s-au petrecut în felul următor: Mihai Pop, care studiase în tinerețea lui la Praga și îl cunos­cu­se pe Roman Jakobson, marele structuralist în lingvistică și poetică literară, a fost cel dintâi care și-a dat seama că în URSS s-au deschis por­țile spre structuralism și imediat a sărit și a spus „a, uite, lor li se per­mite, deci înseamnă că implicit și la noi trebuie să se permită”. El a luat inițiativa aceasta și ceilalți profesori au fost încurajați, iar noi care ne-am îndreptat spre acest cerc am aderat în primul rând pentru că ne permitea să vorbim despre literatură fără a mai re­curge la banalitățile ideologice la care eram siliți să recurgem în clasă sau la exa­mene, sau chiar în articole.

Vă permitea să folosiți atât analiza cât și sinteza ca metode, ceea ce este con­sti­tutiv gândirii dumneavoastră. De-aici v-ați îndreptat și către lite­ra­tu­ra comparată, cred că de fapt saltul s-a produs odată cu plecarea dumnea­voas­tră din România. Ați plecat, dacă mi-aduc aminte bine, în 1976. Care au fost circumstanțele acestei plecări? Ea a fost provocată de valul mare de arestări care s-au întâmplat atunci, sau a fost o opțiune personală?

O bucată de vreme, la sfârșitul anilor ʼ60 și chiar la începutul anilor ʼ70, mulți intelectuali, inclusiv eu în­sumi, aveau impresia că există o înțe­le­ge­re tacită cu regimul: noi nu atacăm regimul, nu-l criticăm, și ei, la rândul lor, ne lasă în pace în direcția profe­sio­nală, ca un zid despărțitor între aceste domenii. S-a dovedit că nu-i așa, pentru că regimul s-a amestecat din ce în ce mai mult în domeniul profesional și-atunci se punea întrebarea: or pleci capul și mergi mai departe cu ceea ce ți se po­run­cește de sus, or devii erou, devii mar­tir. Cum eu nu simțeam nici năzuința de a deveni martir, pe de o parte, dar nici nu prea eram dispus să fiu slujitor al regimului, atunci mi-am propus să încerc să plec în străinătate. Eram încă destul de tânăr și am plecat. Simultan sau la diferență de câte un an, doi au plecat și ceilalți care simțeau că nu mai pot să mai suporte presiunea de sus în jos care exista asupra noastră. Cred că acesta a fost motivul principal. Erau și alte motive, de exemplu pur și simplu accesul la cărți și la documentare. Chiar și cu „sălile secrete”, tot nu erau sufici­en­te cărți la care să ai acces. Citeai des­pre ele, dar nu se putea ajunge la acestea. Mai aveam cunoștințe care mai îmi trimiteau din când în când câte-o carte, dar era prea puțin, și-atunci deci­zia a fost luată.

Până la urmă ați plecat. Nu regre­tați această decizie.

Nu, nu!

A fost pasul înainte pentru profesia dumneavoastră.

Categoric, pentru că primii ani ai șederii mele mai ales în America au fost grei și au fost multe ezitări, au fost mul­te temeri, regrete. Familia era împărțită, unii erau pentru ca să rămân, alții erau împotrivă. Treptat m-am obișnuit și am intrat în normal.

Arhipelag interior

Au fost multe dificultăți de adap­ta­re, orice autor român care a viețuit în diaspora vorbește despre acest lucru. Nici dumneavoastră nu-l uitați, îl mărtu­ri­siți în mod deschis în aceste Eseuri auto­biografice din Arhipelag interior. Avem în față un prim volum al Arhipe­la­gu­lui, care cuprinde amintirile.

Vor fi două volume, primul volum este reeditat cu modificări nu prea mari. Al doilea însă este inedit complet.

Acesta pe care îl avem cuprinde pe­ri­oada de până la 1975, perioada din ța­ră. Mi-au atras atenția, din cea ce spu­neți în cuvântul înainte, câteva vorbe pe care îmi permit să le citez: „Să repet ce am spus și în alte locuri. Viața omului mi se pare o plimbare pe suprafața pla­ne­tei, un pelerinaj care, conștient sau ba, are alte scopuri, mai înalte, barem așa nă­dăjduim. Pelerinajul acesta nu e neapărat unul coerent, ci alcătuit la rândul său din serii și unități separate. O primă consecință este natura frag­men­tată a memorialului. O consecință indirectă este și producția mea intelec­tu­ală. Asupra acestui lucru, de care nu prea eram conștient, mi-au atras atenția mai toți comentatorii mei. Viața mea, cărămizile din care se construia ea au jucat un rol hotărâtor în cărțile pe care le-am scris. Acestea din urmă se explică prin factori biografici puși pe hârtie fă­ră prea multă jenă de mine însumi”. Ia­tă ce confesiune frumoasă, și într-ade­văr, așa este, biografia dumneavoastră a jucat un rol hotărâtor în parcursul căr­ți­lor. Sunteți, alături de Matei Călinescu, cei mai mari teoreticieni ai două feno­mene, două paradigme culturale deo­sebit de dificil de dezbătut chiar și astăzi: modernismul și postmo­der­nis­mul, caracteristice ale acestei perioade greu definite, modernitatea și post-mo­der­nitatea. Cum v-ați apropiat de aceste teme?

Da, știu și eu? Pe de o parte într-un mod, să zic așa, mecanic, pentru că aveam de predat niște cursuri și atunci stu­diam perioada respectivă, autorii și contextul lor și până la urmă ajungeam la anumite concluzii pe care le puneam și pe hârtie. Ăsta ar fi un aspect. Al doi­lea era întrebarea mai generală despre cum trăim noi, în ce lume trăim, ce se-ntâmplă cu noi. Multă lume, atât în Vest, cât și-n Est e nemulțumită și pri­vește cu nostalgie îndărăt sau cu în­gri­jorare înainte. Alții, dimpotrivă, sunt entuziasmați, fericiți că trăiesc în această lume atât de dinamică, atât de turbu­lentă. De aici încercarea mea de a găsi o explicație pentru aceste atitudini și în același timp tendința mea, atracția mea nostalgică înspre trecut. Eu spun că am trăit foarte mult, două sute de ani, în sensul că, într-adevăr, copil fiind trăiam în lumea bunicilor mei care la rândul lor trăiau în trecut, de parcă ar fi trăit la mijlocul secolului optsprezece ca men­ta­litate, moravuri, obiceiuri, mod de viață, pentru ca apoi, trecând printr-un prezent care era cel al Bucureștilor din perioada tinereții, să mă văd azvârlit în avan­garda lumii globale, dintr-odată în­tr-un viitor care era în plină desfă­șu­rare. De asta spun că viața mea a fost extrem de extinsă. Or volumul 9 despre post-modernism e tocmai o încercare de a găsi un echilibru, o colaborare între aceste două extreme.

Sigur preferați calmul valorilor. De altfel, una dintre ideile care vă este foar­te dragă este aceasta de valoare. Ce șansă dați astăzi valorii literaturii române? Putem vorbi cu adevărat despre o scă­pa­re din acel complex al minorilor?

Eu sper că da, însă nu pot să dau un răspuns convingător și decisiv. Depinde foarte mult de autorii înșiși, de publicul cititor însuși, cum vor reacționa, de asta este și subtitlul acelei cărți…

… Conflicte și coexistențe.

Da, da. Mie nu-mi place de ten­din­ța politică și chiar ideologică și literară de a te supune, de a pleca fruntea înain­tea unuia nou. Ne-au condus turcii, ne-a condus Viena, ne-a condus Kremlinul, acum hai să ne conducă Bruxellesul. Mie nu prea-mi place asta, adică parcă ai căuta cu de-a sila pe cineva care să te dirijeze. Mie nu mi se pare prea sănătoasă tendința asta.

Ați fost profesor mai bine de două­zeci și cinci de ani la una dintre cele mai reputate universități din Statele Unite ale Americii, Universitatea Catolică din Washington. Cum a fost această expe­riență, domnule profesor?

A fost dezamăgitoare până la urmă, adică a început bine (vorbesc de stu­denți acum), mie mi se pare că (și nu e vorba de douăzeci și cinci, ci de treizeci și cinci de ani) studenții din 1981-1991 erau studenți buni în majoritatea lor. Or, nivelul lor a scăzut și eu zic că și ni­velul cadrelor didactice a scăzut în acest răstimp, deci e vorba aici de o anumită dezamăgire. Pe de altă parte, trebuie să recunosc că am avut mai multă libertate de exprimare și de funcționare decât aș fi avut la multe alte universități din America sau din vestul Europei.

Ați fost totdeauna invitat ca visiting pro­fessor la foarte multe universități din Marea Britanie, din Franța, sun­teți Doctor Honoris Causa al Univer­si­tă­ții „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și al Universității Babeș-Bolyai din Cluj. Ce a schimbat această carieră univer­si­ta­ră din exterior în ființa dumnea­voas­tră lăuntrică?

N-a schimbat absolut nimic. Vreau să sper că sunt același, că mi-aș fi văzut de treabă în același fel. Sigur că nu mi-a părut rău când am primit aceste ono­rări, funcții de conducere în diferite asociații internaționale, decorații din mâ­na Majestății Sale Regelui și Steaua României de la regimul republican, dar nu cred că m-a schimbat pe mine în vreun fel sau într-altul.

Dincolo de contribuțiile funda­men­tale pe care le-ați adus în aceste domenii atât de dificile despre care am vorbit până acum, aveți o contribuție esențială și în promovarea românității. Faptul că un român este vicepreședintele Asociației Internaționale de Literatură Compa­ra­tă, pentru noi este o onoare uriașă și de aceea vă invit în încheiere să adresați un gând frumos tinerei generații, încura­jân­du-i să nu renunțe la identi­ta­tea pro­prie și la valorile noastre.

Da, sunt de acord cu cele pe care le spuneți. Și eu cred că oamenii trebuie să-și păstreze identitatea lor și au de câș­ti­gat din acest lucru, pentru că în măsu­ra în care vorbim despre o multi­plici­ta­te, despre o diversitate globală, ea nu poa­te să existe decât având laturi și fațe­te numeroase. Dacă se renunță la una sau la mai multe dintre ele, atunci ajungi din nou la omogenitate, la uni­for­mitate, adică se pierde ceva, deci în­cercarea de a fi două sau trei lucruri în același timp eu cred că este extrem de importantă pentru oameni mai tineri sau mai vârstnici.

(Dialog difuzat la Apollonia TV în 2018)