Andrei Victor COJOCARU

Colecția „Eminesciana” a Editurii Junimea promovează în continuitate inepuizabila moștenire culturală și lingvistică lăsată de Mihai Eminescu prin publicarea unui jurnal[1] care prezintă povestea fascismilării manuscriselor poetului, prin volumul semnat de Valentin Coşereanu, care include şi o corespondenţă inedită dintre Constantin Noica şi Iuliu Buhociu. Punctul de plecare al evenimentelor descrise în jurnal îl reprezintă intenţia lui Constantin Noica de a face posibilă publicarea, într-o ediţie facsimilată (completă), a manuscriselor lui Eminescu. În conferințe ţinute la „Casa Pogor”, în vizitele la Ipotești, în volumul Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românești, apărut în 1975, Constantin Noica insista asupra necesității facsimilării caietelor după cum urmează: „Există, într-adevăr, în mijlocul nostru o comoară de care abia ne atingem, de teamă să n-o prăpădim: sunt cele 44 de caiete ale lui Eminescu”. Având în vedere că manuscrisele, păstrate la Biblioteca Academiei, erau accesibile numai cercetătorilor operei poetului, Constantin Noica a pledat, în nenumărate rânduri, pentru facsimilarea „Caietelor lui Eminescu” – spre a fi înlesnit contactul direct cu „laboratorul” creaţiei eminesciene. Datorită eforturilor câtorva persoane dedicate acestui scop[2], dorinţa filosofului a fost împlinită parţial încă din timpul vieții sale.

Valentin Coșereanu, la acea vreme tânăr muzeograf al casei memoriale Mihai Eminescu, a consemnat discuțiile cu Noica, vizitele acestuia la Botoșani, încercările de a convinge autoritățile vremii asupra importanței facsimilării manuscriselor: „am început să notez întâlnirea cu Noica: replici, gesturi, schiţă de portret, apoi, de fiecare dată, tot ce ţinea de facsimilarea Caietelor Eminescu (…). Textul jurnalului nostru implică situaţii tangente subiectului, caractere şi gesturi, absurdităţi ale unei epoci deloc faste”. După cum însuşi autorul mărturiseşte, iniţial „însemnările acestui jurnal nu au fost făcute spre a fi publicate”.

Pe 2 octombrie 1984, Constantin Noica vizitează casa memorială Mihai Eminescu, fiind însoțit de doi prieteni şi de câţiva oficiali ai culturii botoşănene. „Constantin Noica a sosit la Ipoteşti (…). Era uscăţiv, adus de spate, purta pardesiu lung şi un basc tras într-o parte ca la vânătorii de munte. Nas acvilin, iar ochii extrem de pătrunzători. Afabil. Nu ştiu de ce mi-l imaginasem altfel. A privit la salcâmii din preajma casei şi m-a întrebat dacă sunt, într-adevăr, de pe vremea Lui. Pronunţa Lui cu intimitate, dar şi cu o veneraţie greu de redat în scris”. În seara aceleiaşi zile, el susţine o conferință despre manuscrisele eminesciene: „Totul a curs într-o argumentație firească. Rezumând, ideea a fost următoarea: opera tipărită este una, iar manuscrisele sunt alta. Pe oglinda fiecărei pagini poți vedea un laborator în lucru. Ce muncă asiduă! Cât dor de a afla la un om care știa atâtea! În final, pledoaria a fost pentru facsimilarea caietelor manuscris de la Biblioteca Academiei, căci una e opera tipărită şi alta manuscrisul”.

Sintetizând, se poate spune că filosoful considera imposibilă înțelegerea deplină a „fenomenului Eminescu” în lipsa studiului amănunţit al manuscrieselor sale[3]. În fine, dorința lui Noica era ca forma facsimilată a manuscriselor eminesciene să ajungă la Ipotești.

universului lăuntric și „haosul germinator”

După cum se ştie, textele şi, în special, poemele lui Eminescu cunosc mai multe variante, numeroase corecturi şi ștersături. Totuşi, chiar această „neorânduială” a ideilor prezintă o imagine mult mai vie şi mai dinamică a universului lăuntric al poetului. Analiza conţinutului manuscriselor lui Eminescu oferă posibilitatea de a înţelege „haosul germinator” al operei sale. Manuscrisele îl reflectă pe „omul deplin al culturii româneşti” (cum îl numeşte Noica pe Eminescu), interesat nu doar de creația literară, ci și de literaturile lumii, de filosofie, istorie, astronomie, matematică, fizică, chimie, limbi clasice, dar şi moderne. Aşadar, analiza manuscriselor este relevantă pentru a-l înţelege nu doar pe „Eminescu-geniul”, ci şi pe „Eminescu-omul” cu limitările, frământările şi nesiguranţa sa. „Neorânduiala” manuscriselor prezintă genialitatea în stare brută, ne-estetizată, dar autentică, deoarece harul înnăscut a fost exersat constant prin muncă asiduă şi numeroase revizuiri. Prin urmare, se evidenţiază faptul că opera eminesciană nu este (doar) rezultatul unei inspiraţii lăuntrice, ci şi al unei minţi preocupate de domenii foarte variate şi aflată într-o continuă căutare a perfecţiunii.

Astfel, Valentin Coșereanu notează numeroasele demersuri ce au dus la îndeplinirea iniţiativei lui Noica – în privința căreia existau mai multe îndoieli decât certitudini. Din lectura „Jurnalului” reiese în mod limpede că facsimilarea manuscriselor lui Eminescu a fost posibilă cu mari eforturi şi numeroase insistenţe. Pe lângă dificultăţile fireşti în ceea ce priveşte accesul la mijloacele tehnice necesare facsimilării, se ivesc fel de fel de impedimente neaşteptate, fiind necesare numeroase explicaţii, de multe ori zadarnice. Totuşi, în urma insistenţelor celor câțiva oameni dedicaţi acestui scop şi al sprijinului oferit de instituții ale statului și diverse întreprinderi, proiectul se concretizează.

Pe data de 1 octombrie 1987, Constantin Noica îşi consemna – în cartea de onoare a casei memoriale – bucuria şi recunoştinţa pentru înfăptuirea, fie și parțială, a visului său: „Comitetul de Cultură din Botoşani a înfăptuit ceva de ordinul «visului încremenit» al poetului. Cu stimă şi recunoştinţa noastră caldă, a tuturor sufletelor româneşti”. Ulterior, editarea manuscriselor eminesciene a fost preluată de Academia Română, într-o ediție coordonată de Eugen Simion, apărută la Editura Enciclopedică.

În fine, se poate afirma că observațiile lui Valentin Coșereanu reuşesc să surprindă într-un mod foarte reuşit atmosfera acelor vremuri şi anumite trăsături ale protagoniştilor. După cum este firesc în cadrul unui jurnal, evenimentele sunt descrise la persoana I, cu sinceritate şi cu o oarecare „estetizare” umoristică a situaţiilor tensionate. Desfăşurarea cronologică în care progresează acţiunea ajută cititorul să fie martorul întregului demers, ajungând chiar să retrăiască (fie şi parţial) entuziasmul, tensiunea, bucuria, dezamăgirile şi speranţa autorului. „Jurnalul” rămâne o lectură plăcută şi captivantă, destinată oricărui cititor interesat de povestea manuscriselor eminesciene.

[1] Valentin Coșereanu, Jurnal cu Noica și manuscrisele Eminescu, Junimea, colecția „Eminesciana”, Iaşi, 2018.

[2] Muzeograful Valentin Coşereanu şi doctorul Iuliu Buhociu fiind două din cele mai grăitoare exemple în acest sens.

[3] „Cu un singur volum de versuri – e drept, răscolitoare la culme – şi cu unul sau două volume de proză neîmplinită, cititorul român crede a şti ce este fenomenul Eminescu şi ce ne este el. Chiar dacă se mai ridică la unele ori altele din postumele în versuri şi proză, sau dacă deschide ediţia Perpessicius, ce în fapt nu conţine decât poezia, cititorul întâlneşte în definitiv doar chipuri de-ale lui Eminescu, nu însuşi chipul. Iar dacă se ridică la singura ediţie rămasă până azi mai aproape de una completă, ediţia din 1914, atunci cititorul află, din prefaţa vol. I al ediţiei Perpessicius, că vechea ediţie nu reprezintă nici a zecea parte din ce a lăsat scris Eminescu. Atunci cum crede cititorul că ştie cine este Eminescu?”, în Constantin Noica, Eminescu sau Gânduri despre omul deplin al culturii româneşti, Humanitas, Bucureşti, 2014.