LiviA IACOB

Livia IACOB în dialog cu Radu ALDULESCU

Realitatea socială și politică în care trăim începe să semene cu lumea romanelor lui Radu Aldulescu, romancierul cu cea mai pronunțată și mai personală amprentă literară dintre toți cei care scriu azi în limba română. (Daniel Cristea Enache)

Radu ALDULESCU s-a născut în București, pe 29 iunie 1954. O lungă perioadă de timp, aceea „de tristă amintire”, a lucrat pe șantiere și în fabrici din România socialistă, dar evaziunea în ficțiune l-a condus spre Sonata pentru acordeon din 1993, roman distins cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România, și Amantul Colivăresei (1995), distins cu Premiul Editorilor particulari din România și tradus în limba franceză la Éditions des Syrtes. A mai publicat: Îngerul încălecat (1996), Istoria eroilor unui ținut de verdeață și răcoare (1997), Proorocii Ierusalimului (2004; distins cu Premiul Radio România Cultural, tradus în limba maghiară la Napkút Kiadó), Mirii nemuririi (2006; distins cu Premiul „Ion Creangă“ al Academiei Române), Ana Maria și îngerii (2010; nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor), Cronicile genocidului (2012; distins cu Premiul Augustin Frățilă și Premiul pentru cel mai bun roman al anului 2012 la Colocviul Romanului de la Alba Iulia, tradus în limba maghiară la Napkút Kiadó, 2016), Istoria Regelui Gogoșar (2015; distins cu Premiul revistei Familia), Rezidenți în Casa Visurilor (2018) și Drumu-i lung, căldura mare (2021, nominalizat la Premiile Leibniz). Titlurile sale s-au bucurat deja de mai multe reeditări, acum își așteaptă traducătorii. A fost coscenarist, pe baza romanului Amantul Colivăresei, al filmului Terminus Paradis (regizat de Lucian Pintilie), care a obținut Marele Premiu al Juriului la Festivalul de la Veneția în 1998, iar ulterior premiul UCIN, și al filmului Heidi (2019), regizat de Cătălin Mitulescu, film cu zece nominalizări la Premiile Gopo 2020. A mai scris piesele de teatru Fericirea în 5 pași, Argentina în Casa Visurilor și Inima Reginei Maria.

Livia Iacob: Bun găsit, dragi scriptorieni, iată că festivalul FILIT, ediția din 2024, și-a deschis larg porțile pentru a primi o pleiadă de prozatori contemporani, de scriitori eseiști care se impun din ce în ce mai mult atenției publicului, fiecare cu armele sale. În chip foarte diferit, de la proza de intruziune sufletească, acea proză care conține foarte multe date din jurnalul de odinioară, note confesive, până la proza realistă încărcată de evenimente și pulsând de viață, așa cum este cazul în scrierile lui Radu Aldulescu, astăzi invitatul special al revistei. Bun venit, Radu Aldulescu, vă mulțumesc că ați acceptat invitația noastră, cu atât mai mult cu cât ne înscriem într-o tradiție cu care vă puteți mândri acum, rememorând: vă întoarceți la Iași după zece ani scurși de la prima vizită pe care ați făcut-o FILIT-ului…

Radu Aldulescu: Această tradiție pentru mine a însemnat mult. Mi-a dat ocazia să fiu scriitor cu cărți publicate. Până la Revoluție treceam ciclic acest test… Scriam fără speranță și fără șansă de a fi publicat, iar după Revoluție, odată cenzura ideologică căzută, s-au înfiripat speranța și șansa de a fi publicat. Acum scriu cu certitudinea că sunt publicat, dar fără speranța de a fi plătit. Plătit cât de cât onorabil. După revoluție, cenzura ideologică, ca să zic așa, treptat, treptat și insidios s-a transformat în cenzură economică, sunt alte tiraje, scriitorul are cu totul alt statut decât în vremea comunismului, un statut material în sine, deci datele sunt schimbate.

 Schema e cu totul alta, dar, să mulțumim lui Dumnezeu, e mai bună decât pe vremea comunismului, cu toate că există o tiranie, cum ne spuneți, a economicului, o tiranie, de ce nu, în anumite cazuri și a editorilor, care poate caută să impună anumite orientări și tendințe în literatura contemporană… Ce poate face un scriitor care s-a afirmat deja în chip plenar, cum este cazul dumneavoastră, ca să modifice percepția publicului în ceea ce privește receptarea operei propriu-zise? Cum ați resimțit publicul de anul acesta față de publicul de acum zece ani?

Pentru mine a fost o surpriză plăcută și acum zece ani. Am fost atunci invitat într-un liceu cu profil filologic, iar copiii aceia de acolo, în jur de o sută, citiseră tot și știau tot și puneau niște întrebări foarte la obiect; chestia asta s-a repetat când am fost la Liceul Neculce, din Târgu Frumos, apoi când am fost la Facultatea de Litere, aici în Iași, a mai fost un eveniment moderat de Ovidiu Șimonca în Casa FILIT, unde a venit foarte multă lume, adică în jur de cincizeci de inși, mai mult public decât am avut parte la vreo lansare vreodată. Aici ai impresia că trăiești pe o insulă, în afara pieței literare, că piața literară la noi e foarte degradată, înțesată de interese defectuoase. Avem cel mai mic consum de literatură pe cap de locuitor din Europa. Iar piața de carte – cine contribuie la ea? În primul rând editorii, apoi scriitorii, dar mai ales publicul cititor… Avem oameni care să citească? E o nevoie clară de educare a publicului. E adevărat, toate merg mână-n mână.

 Mi-aduc aminte că unul dintre exegeții dumneavoastră, foarte inspirat, notase că are sentimentul că trăiește momentul în care realitatea iese din cărțile dvs. și înlocuiește realitatea din jurul nostru. Ștefan Tomșa, dacă nu mă înșel…

Ștefan Tomșa, Dumnezeu să-l ierte, l-am urmărit și eu neîncetat. Un prozator excepțional și el. Dar nevalorizat, din păcate, cum s-ar fi cuvenit. Apropo de această tiranie și a editorilor, dar și a receptării. Educația prin și pro lectură înseamnă, așadar, să mergi în fața cititorilor chiar de astăzi începând, și apoi pentru tot restul vieții tale scriitoricești. Și revin la unul dintre punctele de interes pe care societatea noastră tinde mai degrabă să le comercializeze manipulativ decât să le înțeleagă obiectiv: faptul de a fi scriitor ar trebui să fie o meserie în sine, însă noi nu ne putem imagina acest statut al scriitorului profesionist, al omului care, indiferent de meseria de bază, își câștigă existența din scris.

 Ce am putea schimba noi în mentalitatea colectivă și în mentalitatea instituțiilor pentru ca acest deziderat să devină o realitate? Noi – scriptorienii. Noi – extratereștrii care încă se încred în și validează, prin experiențele lor de lectură, dar și prin cronicile de întâmpinare, existența în sine a revistelor literare, indiferent de formate, a talk show-urilor de profil, a întâlnirilor și dezbaterilor din real și din virtualitățile tot mai concupiscente.

Trebuie schimbată în primul rând piața. Adică să se arate tirajele, realitățile subterane să fie forțate să respire la lumina zilei. Atunci și numai atunci poți vorbi despre un scriitor liber profesionist, care trăiește din scris, care are niște tiraje cât de cât consistente. Sau care este promovat prin traducere, ceea ce la noi se întâmplă mai rar. Mie nu mi se întâmplă asta.

Poate și pentru că literatura dumneavoastră este de o calitate lingvistică ireproșabilă, fapt ce o determină să întâmpine obstacole, bariere lexicale și semantice atunci când este tradusă. Adică vreau să spun că traducătorii se descâlcesc cu mai mare dificultate în preajma unor sintagme care v-au făcut celebru.

Da, m-au făcut foarte celebru… Dar traducătorii, în realitate, în crunta și obiectiva realitate, nu se confruntă cu mai nimic și asta fiindcă nu ajung la ei cărțile mele… Astă vară, într-un context anume, la târgul de carte organizat la București, am reușit să stau de vorbă o jumătate de oră cu șeful ICR-ului, domnul Liviu Jicman. Și am întrebat și eu ce mă doare, exact ca țăranul căruia i s-a luat pământul și nu i se dă înapoi o întreagă viață… Și vreme de o jumătate de oră el m-a convins, mai bine spus a vrut să mă convingă și m-a convins poate pe jumătate că programele ICR-ului nu depind de ICR! Dar de cine depind? Depind de edituri! Păi da, și ce e rău în asta? Din toate, Kafka! Aceeași întrebare i-am pus-o unei traducătoare acum, întâlnindu-mă cu ea la Casa FILIT. Și i-am spus și ei: eu nu sunt în programul ICR-ului de traduceri. Bine, ea traducea niște autori anume. Și uite ce mi s-a întâmplat cu șeful ICR-ului, ce mi-a spus. Da, da, are dreptate, îmi zice ea apoi pe un ton apoftegmatic, programele ICR-ului nu depind de ICR. Dar de cine depind? întreb eu mai departe, la fel de neliniștit ca același țăran despre care vorbirăm. De guvern, de președinție!

Publicul care vă citește demonstrează că, în România, proza are autori bine cunoscuți acelor cititori care sunt cu adevărat devotați lecturii. Și spuneați atât de limpede că, dacă această revoluție română nu ar fi existat, probabil scrierile dumneavoastră nu ar fi fost niciodată publicate sau nu ar fi fost cunoscute la scara la care ele sunt fără îndoială vizibile astăzi… Cum a început aventura scrisului pentru Radu Aldulescu?

Aventura scrisului a început demult, din copilărie, din adolescență… Dar de publicat am publicat o povestire în revista Amfiteatru, în 1973, când aveam nouăsprezece ani. Dar un roman așa cum voiam eu să public nu prea era posibil. Exista cenzura, pe de-o parte, care trebuia să-și justifice obiectul muncii, să acționeze. Cenzura ca instituție dispăruse, dar în anii optzeci toți cei care ființau pe post de cenzor erau redactori, directori, editori. Până să publici un manuscris de cinci pagini, pe el se adunau șapte, opt ștampile de la Consiliul Culturii. În sfârșit, cu romanul era și mai greu, pentru că spre sfârșitul Epocii De Lauri se îngustase treaba. Nu se mai publica, apăruseră debuturile colective, se invocau economia de hârtie și alte chestii de-astea. Așa încât romanul meu de debut l-am dus la Albatros. Norocul meu au fost – eu nu zic Revoluția, ci zic evenimentele din decembrie.

 Evenimentele, da, ca să fim mai în acord cu realitatea ficțiunilor aldulesciene. Paradoxala realitate care încă rămâne, în prea numeroase, nefolositoare cazuri, închisă într-o cutie așa de neagră încât nimeni nu mai pare să vrea să o deschidă. Sonată pentru acordeon, așadar romanul dumneavoastră care v-a adus și Premiul Uniunii Scriitorilor, la fel cum multe alte romane care i-au urmat și au fost premiate, s-a bucurat de o vizibilitate impresionantă, inedită chiar în inima exegezei de specialitate. Considerați că instituția în sine a premiilor literare este un pas necesar în cariera unui scriitor profesionist?

Este, da, fără doar și poate că este. Această instituție de-a lungul timpului, de-a lungul tranziției, ca să zic așa, a suferit numeroase modificări. În momentul de față nu mai poți să te bazezi prea tare pe niște premii de rezonanță. Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Premiul revistei Observator, Premiul revistei Luceafărul, Premiul Radio România Cultural, iată câteva premii de rezonanță, eu cel puțin le etichetez astfel. Inițial, premiile astea erau foarte orientate spre criteriul valoric. Acuma nu mai e valabil. O spun cu durere și cu strângere de inimă… Sunt o mulțime de alte criterii, inclusiv și al vârstei! Dacă e mai vârstnic, hai să-i dăm premiul! Ca să nu mai vorbim de criteriul apartenenței!

Din păcate, e o realitate care scade vizibil credibilitatea breslei scriitoricești în ochii publicului. Însă ceea ce redă demnitatea profesiei sunt scrierile, și aș spune că la capitolul acesta publicul v-a reținut foarte bine ca autor al romanului Amantul Colivăresei poate și datorită faptului că acesta a beneficiat de o ecranizare cinematografică de excepție, la care și dumneavoastră ați contribuit pentru că ați fost unul dintre semnatarii scenariului. Mă refer la Terminus Paradis și desigur la colaborarea dumneavoastră cu unul dintre cei mai mari regizori ai cinematografiei noastre. Ce înseamnă pentru Radu Aldulescu trecerea punților, cum se face saltul, nu în gol, ci către scenariul de film?

Asta ar fi însemnat mult pentru mine dacă s-ar fi întâmplat constant, însă de-a lungul timpului, de-a lungul a treizeci și ceva de ani de când public romane, doar de două ori mi s-a întâmplat, o dată cu Pintilie, o dată și cu Cătălin Mitulescu, iarăși, la Heidi. Ar fi fost ideal barem să fac un scenariu la doi ani sau la trei ani sau la patru ani, că scenariile astea se cam plătesc… Dar în ziua de azi regizorii, noul val tânăr de regizori, cei pe care îi vedem că sunt premiați, nu știu de ce nu prea mai apelează la scriitori. Nu apelează chiar deloc. Își fac ei scenariile. Deci e o situație de genul ăsta, nu prea pot căsca gura, ca să zic așa, și să fiu scenarist în paralel cu meseria de romancier.

 Dar v-a ajutat poate și maniera de scriitură care vă caracterizează. Foarte vizuală. O scriitură care reușește să scoată din comoditate cititorul și să-l atragă de partea cea serioasă a zilei și a nopții, vorbindu-i deschis despre metafizica vieții. Cum se împacă vizualitatea din opera dumneavoastră cu această latură a omului care gândește, neresemnat totuși, că nu poate schimba nimic?

În general literatura nu poate schimba mare lucru. Cândva putea, acum cincizeci, o sută de ani, dar acum nu mai e cazul. Tot ce se întâmplă în jurul nostru nu poate fi nici măcar cuantificat, darămite controlat or schimbat în bine, războaie și alte nenorociri. Nu poate fi oblojit prin literatură, prin cărți. Da, romanele mele sunt vizuale, e adevărat. Dar nici măcar asta nu m-a ajutat să fac filme, să le văd ecranizate ca să conteze mai greu într-o cultură preponderent vizuală. Nu știu ce să zic, nu e încheiat, nu e scurtcircuitat timpul! Da, nu e încheiat, dar e aproape de încheiere, ca să zic așa…

 Întorcându-ne la literatură, ați fost asemănat cu Marin Preda în multe privințe. De la Paul Cernat și până la Daniel Cristea-Enache criticii s-au pus de acord că sunteți cel mai iubit dintre pământenii scriitori ai lumii post-revoluționare care a reușit să închidă în copertele romanelor tocmai acele metamorfoze esențiale prin care trece o umanitate întreagă, o umanitate căzând din sistemul comunist într-o degringoladă post factum.

Mă bucur să fiu asemănat cu Preda, dar Preda rămâne un mare scriitor român în ciuda efemerelor clasificări și a jocurilor de putere editoriale. Preda, Eugen Barbu, Petru Dumitriu, sunt repere neegalate încoace, în deceniile post-decembriste. Îmi pare rău să o spun. Ei au trăit și au creat mai ales în epoca aceea de realism socialist negru, rău, obscur, cenzoric din anii cincizeci, când Preda a publicat Moromeții și Întâlnirea din pământuri, o carte de povestiri extraordinară, debutul lui în anii cincizeci. El a fost, zice-se, scriitor valoros, dar a avut și un statut pe măsura valorii personale. Un statut pe care niciun scriitor din ziua de azi nu va mai putea să-l atingă. Probabil peste zece, douăzeci, treizeci de ani – ceea ce nu prea cred – să revină literatura la tirajele care erau pe vremea aia, pe vremea comunismului.

 Oricum, nu cred că ați scris vreodată cu intenția sau gândul de a concura în vreun fel imaginea acestor prozatori, la dumneavoastră există un izvor nesecat de ficțiune care concurează pur și simplu realul în care trăiți. Fugiți adesea din real și se vede asta pentru că reușiți să faceți construcții de largă respirație narativă. Vă invit să vorbim în continuare și despre Proorocii Ierusalimului. Subiectul acestui roman vine cumva cu o doză de apocaliptic ficțional proiectat asupra realității contemporane, cu o bine temperată vână profetică. V-ați gândit vreodată că scrierile dumneavoastră pot fi și clarvizionare? Sunteți un scriitor profet într-o lume absurd de fidelă imaginației dvs.?

Sincer, proiectul Ierusalimului a fost inițial un scenariu de film pe care l-a dorit foarte mult Pintilie. Eu am dat acest scenariu de film, el mi-a dat un documentar, pentru că la vremea aia exista un scandal cu pedofili, cu trafic de carne vie, cu tot ce există în roman… Și m-am documentat mult din ziare, din tabloide. Scandalul l-aș defini drept monstruos pentru că printre acei pedofili care urmau să intre în anchetă și să fie deferiți justiției s-a descoperit la un moment dat că se aflau și înalți funcționari UNESCO. Și atunci s-a mușamalizat toată povestea. Asta scriu și în carte. Și Pintilie a vrut să facă filmul și apoi nu știu ce a intervenit și până la urmă n-a mai reușit să primească fonduri de la finanțator. Am înțeles că ori s-a certat cu el ori nu știu ce i s-a întâmplat acestuia din urmă, era un evreu român, mi se pare că trăiește și acum, care îl producea și îl susținea financiar pe Pintilie, îi promova filmele. Pe de o parte, dar mie mi-a spus exact așa: francezii sunt prea pudibonzi, sunt mai pudibonzi decât românii în privința asta… Și până la urmă nu s-au prea făcut filme cu copiii abuzați în care să apară scene de sex cu copii și cu pedofili, așa cum apar în cartea ta! În carte apar, ce să fac, asta este, că despre asta e vorba, nu despre cea mai bună lume din cele posibile! Dar în film le era probabil mai greu să transforme cuvintele grele, acuzatoare, abuzive, în imagini…

Și filmul nu s-a mai făcut, dar în schimb s-a scris cartea, curgător, aproape de la sine, în locul unui proces real, acum victimele acuză din paginile unei cărți…

A apărut cartea în câteva ediții. E greu, oricum, și în literatură, subiectele acestea care ating răul uman, încercând să meargă în trecut și să scormonească la rădăcinile lui… Vorbesc până la urmă și despre vina tragică, despre care atât de multe râuri de cerneală au curs încă din Grecia Antică, vina pe care trebuie să o ispășească inocenții, toate, într-un final, sunt subiecte tabu.

 Dar eu vă felicit pentru curajul pe care l-ați dovedit atacând aceste subiecte sensibile. De altfel, Octavian Soviany vă numește un veritabil poet al Dristorului și spune că ceea ce aduceți nou în literatură este tocmai această idee a mahalalei bucureștene într-un alt fel decât Matei Caragiale, decât Ion Luca Caragiale, decât Eugen Barbu. Un chip modern și actual, dar și unul necosmetizat stilistic, unul care contravine esteticii postmoderne a generației optzeci, un chip care scoate din ecuația literară artificialitatea și se referă la viața cea colcăitoare. Viață lingvistică, mai ales lexicală, pentru că până la urmă proza este integral un act de limbaj, literatura în genere produce limbaj/ limbaje. Cât de greu v-a fost, domnule Aldulescu, să scrieți folosind acest limbaj? Cum v-ați documentat pentru asta? Așa, ad usum delphini?

De documentat, ce să zic, am trăit în mijlocul acestei lumi și documentarea a venit de la sine. Dar oricum scrisul unui roman e o muncă sisifică. În ceea ce mă privește, lucrez la un roman trei, patru ani chiar, cu pauzele necesare desigur, nu trei, patru ani încontinuu. Ceea ce scriitorul de azi nu prea e dispus să înțeleagă. Mă pun, scriu la o carte, am scris o sută, două de pagini, aia este… În ce mă privește, lucrurile nu stau deloc așa. E o muncă, repet, sisifică, sunt reluări, sunt rescrieri, sunt remontări…

Ce urmează acum, după Rezidenți în Casa Visurilor și după această prezență în mijlocul ieșenilor, după FILIT?

Urmează să mai scriu un nou roman, să-l definitivez, să-l elaborez… Ultimele romane au fost Rezidenții în Casa Visurilor, Drumu-i lung, căldura mare și acum Vertijuri. Goluri de memorie. Acolo este țara mea e romanul pe care l-am definitivat anul ăsta cu ajutorul bursei Cărturești, drept pentru care el există acum la standul Cărturești de la Casa FILIT. O să-mi rezerv o mică pauză ca să-mi trag sufletul și să încep să elaborez un nou roman. Să-l fac, cum ai dospi pâinea, să-l scriu… Asta este crucea și deopotrivă ceva mai mult decât crucea. Crucea și metafizica vieții, crucea și metafizica vieții, da!