Radu CUCUTEANU
Romancier, poet, dramaturg, jurnalist, critic literar și irlandez, Colm Tóibín este tradus în peste 30 de limbi. Și pe bună dreptate: ce scrie el este referențial, prin trimiterile pe care le recunoști, cu rădăcini în pictură, în muzică și în multă poezie. „Nu sunt un scriitor realist”, spunea el la un moment dat, o declarație care cumva te lovește când îi știi proza, dar atunci când ajungi să o cunoști, înțelegi de ce afirmă asta. Brooklyn, apărut în 2009, ecranizat în 2015 și tradus în română în 2024, Casa numelor, apărut în traducere în 2023, Magicianul în 2022, iată cărți și motive esențiale pentru a vorbi cu un scriitor esențial. Ar fi de adăugat numeroasele sale scrieri în reviste culturale și activitatea sa de profesor la Universitatea Columbia sau la cea din Liverpool. De aceea interviul pe care mi l-a acordat cu ocazia Festivalului Internațional de Literatură și Traducere de la Iași (FILIT) a fost unul dificil: pentru că emoția era atât de pregnantă, încât îmi uitam până și întrebările deja pregătite. Dar Colm Tóibín mi-a vorbit cu simplitate despre construcția atât de solidă a romanelor sale, despre povestirea ca poem și despre literatura ca esențializare și realitate și despre asumarea identității. Iată ce a ieșit. (Radu Cucuteanu)
Trebuie să încep prin a spune că iubesc felul în care vă construiți personajele și această dragoste mă face să fiu puțin timorat în fața dumneavoastră. Dar am să trec peste asta și încep cu o provocare. De ce vă aflați în România?
De ce sunt în România? (Râde.) Din cauza Denisei Comănescu. Acum mulți ani îmi era editorul de la Polirom, unde am publicat trei volume. Apoi, când a plecat la Humanitas, cred că avem vreo trei cărți care nu fuseseră traduse în România, a venit la mine și mi-a spus: Păi de ce să nu te edităm și pe ele? Pe mine?, am spus, da, ar fi grozav. Ceea ce am și făcut, am mai publicat în română câteva cărți, după care m-a invitat în România anul trecut. Nu am avut cum. Era un festival în București în noiembrie parcă, dar nu am putut. Pur și simplu nu ne-am sincronizat. Apoi mi-am spus că voi veni la Iași. Altfel nu aș fi descoperit niciodată ce înseamnă Iași. Și iată-mă aici.
Trecând la cărți, atunci când vă citesc mă bântuie o întrebare. Cum vă structurați ficțiunea?
Când vine vorba despre un roman, mă gândesc vreme îndelungată. Adică este o perioadă de gestație. Ea poate ține un an, poate ține și mai mult. Și adeseori se întâmplă să am o idee secundară despre care nu sunt sigur. Adesea am o idee pe care cred că am să merg și apoi pur și simplu o las deoparte. Toată afacerea continuă timp de vreun an, fără nici o notiță, fără nimic scris. Doar gândindu-mă la ea. Dar între timp scriu alte lucruri. Și apoi uneori ajung să o văd în alt chip și se întâmplă ca după aceea să încep să scriu. Dar scriitura mea e foarte bine structurată, însemnând că asta trebuie să fie aici, voi pune asta acolo, fiecare lucru are locul său. Asta cred că trebuie făcut. Așa că pot spune că eu niciodată nu doar muncesc. Lucrez să completez un capitol, un episod sau o scenă.
Ce spuneți e legat de construcția romanelor, dar cum funcționează la nivel de povestiri?
La nivel de povestiri? Hm, nu am mai scris una de ceva vreme, dar… Nu, să știi, povestirea este diferită, este esențializată. Uite, treburile stau așa: fiecare lucru este o poveste. Iar povestirile sunt mai apropiate de un poem, în sensul în care poți sta câțiva ani la rând fără să scrii una, iar apoi apare ceva și pur și simplu înflorește. Dar depinde cu adevărat de dispoziția în care te afli.
Legat de personajele dumneavoastră, despre care aminteam la început, cum le dezvoltați? Cum abordați un lucru atât de complex? În ce mă privește, văd foarte multe trimiteri identitare în scrisul dumneavoastră.
Văd și eu lucrul ăsta, legat de identitate, de a fi irlandez. Durerea, pierderea… nu știu. Deoarece, înțelegi, iau partea irlandeză ca venind de-a gata. Pur și simplu este acolo. Așa că nici măcar nu mă gândesc la ea. E important să nu zăbovești prea mult cu gândul la ideea de acasă, fiindcă aduce cu sine altele, precum cea de identitate. Cel mai important lucru este că oamenii sunt dintr-un orășel, unul anume. Și, prin urmare, în Brooklyn, spre exemplu, sau în noul roman, continuarea celuilalt, Long Island, contează enorm orașul, străzile – unde sunt puse clădirile, faptul că sunt chiar de acolo și din nici un alt orășel. Spre exemplu, chiar dacă e unul la numai 30 de kilometri, este deja altceva. E greu de spus. Știi, oamenii vorbesc despre casă și identitate. Cum mă gândesc eu la acasă? Acasă este locul în care ai un vis. În care ești în pielea goală în mijlocul orașului, l-ai avut vreodată? Te afli în mijlocul unui oraș. E cel natal, unde te-ai născut. Ești tu, ești acum și ești gol. E un vis foarte des întâlnit. Și prin asta ești legat, ești conectat, e Freud, este totul.
Istoria este foarte prezentă în scrisul dumneavoastră, sub diferite forme. Cum vă pregătiți pentru asta, care este cercetarea pe care o faceți?
Din două cărți, cea a lui Thomas Mann și cea a lui Henry James, am citit în fapt tot ce înseamnă ficțiune. Până să împlinesc 25 de ani, am reușit să citesc tot ce a scris Henry James și tot ce a scris Thomas Mann. Dar niciodată nu am considerat că cei care le-au scris sunt interesanți. Pur și simplu am considerat că doar au scris și atât. Chiar da. Te trezești în fiecare dimineață, scrii și îți mai vine o idee și apoi mai scrii și apoi mai ai o idee și după aia iar mai scrii, ca apoi să ajungi să scrii povestiri. Ce intră între scrierea romanului meu și cititul cărților lor sunt biografiile.
Citindu-le scrisorile și jurnalele, îi simți foarte diferit pe cei doi. Distanța dintre imaginea publică și imaginea lor feerică este mare, este uriașă. Așa că, în fapt, pregătirea despre care vorbești a constat numai în a ști unde au fost în anumite momente și de acolo unde anume, în ce casă. Iar pentru mine a fost extrem de important să vizitez aceste case, să îi văd casa lui Henry James în Anglia, să o văd pe cea a lui Thomas Mann în California. E o formă de continuum. O topografie a unui oraș adevărat. Nu este un vis à la Borges. Asta este literatura pentru mine, o realitate. Dacă faci dreapta aici, ajungi pe o altă stradă. Și acela este un alt drum cu totul.
„Identitatea devine o problemă numai dacă rămâi cu mintea acolo”
Să mergem și pe un alt drum atunci. Sunteți irlandez și ați prins acea nebuloasă în care IRA era foarte activă. Cum arăta Irlanda atunci și cum ați trăit dumneavoastră acea perioadă?
Cum să spun, era ca și cum ai avea mulți câini turbați în preajmă și nu-ți dorești altceva decât să înceteze să latre și să facă zgomot. Ar trebui să îi eutanasiezi sau să găsești o altă soluție. Dar nu, continui să îi hrănești și să le dai apă la moară și să încerci să îi distragi și să vorbești frumos cu ei. Pur și simplu nu pare să fie ceva mai mult din ce putem face ca să îi oprim din a ucide oameni. Facem totul, facem compromisuri, vă lăsăm să ieșiți de la închisoare, vă aducem în parlament. Am face orice pentru voi, numai vă rugăm să nu mai ucideți oameni, încetați să bateți oameni.
Care a fost experiența directă pe care ați avut-o atunci?
Nu prea multă, pentru că pe vremea aceea locuiam în Spania, nu în Republică. Dar m-am tot plimbat de-a lungul granițelor irlandeze, între nord și sud. Problema pe care o aveam era foarte simplă, că nu aveam nici un dușman – și asta este o problemă. Dacă vedeam un soldat britanic, voiam pur și simplu să știu ce avea de spus. La fel cu un irlandez, fie el și din IRA. Dar spre final chiar am simțit că ceea ce făcea IRA era de o cruzime extraordinară și că avea să aibă repercusiuni vreme de generații. Și era un lucru deloc necesar. Răul nu este necesar. Totul era o nebunie în ochii mei.
Vorbim aici până la urmă iarăși de forme de identitate. Cum vă vedeți?
Desigur, identitatea mea nu ține numai de faptul că sunt irlandez, se leagă și de sexualitate. Adică încercăm și abordăm lucrurile astea ca fiind normale: sunt homosexual, sunt irlandez, astea sunt lucruri la care nici măcar nu mă mai gândesc. Să spunem că, dacă ai fi într-o cameră plină de heterosexuali întru totul și de englezi, atunci îți poate trece prin cap că sunt singurul irlandez homosexual de aici. Dar nici nu te gândești la asta, nu e o problemă cotidiană. Devine o problemă numai dacă rămâi cu mintea acolo. Altfel nu ai un sentiment al unei dureri sau pierderi. Mă gândesc astfel ce ar fi dacă m-aș găsi în Africa și toată lumea ar fi neagră, numai eu alb. Sau cum ar fi dacă aș fi african și negru și m-aș afla într-o încăpere plină de albi. Știi, faptul că ești alb rezolvă foarte multe probleme. Și nu are nici un rost în a exagera chestiunea identității. E vorba de a te integra sau nu, dacă o poți face, să mergi pe străzile Parisului și oamenii nu se iau de tine, ești deja acolo.
Vorbiți mult despre integrare, despre relații umane și despre familie. Care credeți că este rolul familiei în formarea identităților noastre și a felului în care ajungem să ne simțim experiențele?
Cred că în Irlanda, și poate ar trebui să mă gândesc mai mult la asta, lucrurile nu au fost cu adevărat agitate. Mă refer la faptul că Irlanda nu a cunoscut cu adevărat Primul Război Mondial, nici Al Doilea Război Mondial, nici Războiul Rece. Astfel încât aceleași familii trăiesc în aceleași locuri. Cu alte cuvinte, dacă am ieșit din casă, dar mă duc în oraș, văd oameni ale căror stră-străbunici au locuit în același oraș. Există foarte multă continuitate, oameni așezați de multă vreme, ceea ce nu poți spune, spre exemplu, despre Madrid sau despre Los Angeles. Orașele acelea mari sunt pline de oameni, e o cu totul altă dinamică. Asta e diferența uriașă: vii dintr-un loc foarte liniștit, în care nici nu te gândești la familie. Pur și simplu ăsta ești, ești parte din ea. Așa că sunt multe lucruri care nu contează: ești gay, ești irlandez, dar ești parte din familie. Și asta contează enorm: când mergi la o căsătorie, la o înmormântare, când ieși să te plimbi și îți dai seama că este un oraș format din familii. Pe scurt, în Irlanda vorbim de ceva, să-i spunem, mai tribal. Trebuie să fie tare ciudat pentru un român sau un nigerian să ajungă în orașul meu.