Ivoria Belova. Patimile după Heidegger

Descriere

Pagini absente din Geografia literară a României sunt şi cele despre Igor Isac- Olişcănescu, basarabean şi bănăţean odinioară, bucureştean în prezent. Romanul Ivoria Belova. Patimile după Heidegger, poate fi o Carte a Banatului dacă recunoaştem locurile în care se desfăşoară o bună parte a acţiunii: Oraviţa şi Ciudanoviţa, Călugăra, Ciclova Montană, Ilidia şi Gătaia.

Cornel UNGUREANU

 

„Am întârziat în literatura română cu vreo 20 de ani…” îmi mărturisea autorul. După vârsta biologică ar fi putut face parte din generaţia lui Cărtărescu. Dar, după cum se zice, mai bine mai târziu decât niciodată. În afară de lucrurile vizibile mai există în carte o epică, la fel de spectaculoasă a înţelesurilor subtextuale şi credem că cititorul atent va avea plăcerea să le descopere. Un roman pregnant şi complex, care poate fi pus pe raftul de sus al bibliotecii, alături de alte cărţi originale, ce au apărut în ultimii ani în geografia vastă şi extrem de pestriţă a literaturii noastre. Presat de timp, Isac Olişcănescu trebuie să se grăbească să-şi definitiveze opera.

Adrian Dinu RACHIERU

 

Isac Olişcănescu scrie pictural, preferând culorile vii, ţipătoare chiar, tuşele tari de manieră fauvistă, într-un spectacol vizual ce refuză monotonia şi griurile. Textura narativă rezultată poate fi văzută şi pipăită, are reliefuri pregnante, expresivitate de materie închegată. El are o extraordinară fineţe de portretist, o mare voluptate a redării scenelor erotice pe care le detaliază tactil şi subtil, iar în planul compoziţiei flerul situaţiilor relevante scenografic, savoare a dialogurilor, precum şi viziune paradigmatică asupra fragmentului de istorie în care îşi plasează romanul. Şi mai are ceva esenţial în arta narativă – din momentul în care a introdus un personaj în scenă ştie ce să facă până la capăt cu el, nu-l uită, nu-l pierde, nu-l lasă să se şteargă, regizându-i precis apariţiile şi retragerile. Fiecăruia însă îi spune partea de poveste până la sfârşit, reuşind să-l împletească într-un nod de destine, care e structura reală a acestui roman.

Vianu MUREŞAN

 

Evenimentul care s-a produs l-a bulversat şi a iscat în sufletul lui Ilie o dorinţă acută de a tăcea. De aceia a dorit să rămână singur. Tăcerea e de mai multe feluri şi nu poate avea loc oriunde şi oricum. E nevoie de o atmosferă specială, care numai uneori apare. Există o tăcere la care te împinge o gravă neînţelegere sau impas şi ai nevoie să clarifici situaţia, să înţelegi încotro să te mişti mai departe. Apoi există o tăcere ce exprimă protestul împotriva absurdului existenţial. Dar mai există o tăcere, de care avea nevoie ca de aer Ilie, care te pune  într-un echilibru mai mult sau mai puţin rezonabil cu universul, cu energia lui nevăzută. În acele clipe de adâncă revelaţie  vorbele sunt de prisos, cuvintele cât de bine ar fi alese nu puteau substitui acea sublimă stare de graţie, simţită. Se putea crede că Ilidianu voia să rămână singur ca să se roage. Dar nu era cazul, în faţa lui se afla rugăciunea întruchipată; a recunoscut-o şi fericit şi-a asumat-o. Pentru câteva clipe, care i s-au părut o veşnicie, a avut sentimentul că se află într-un spaţiu îndepărtat al universului, dar extrem de familiar; picăturile de apă din jur străluceau ca nişte stele. Apăsat de povara sacrei tăceri pe care avea s-o resimtă încă multe zile la rând, urcând cu lift împreună cu deţinuţii, primele vorbe care au ajuns la urechile lui au fost :

– Abia acum am început să-l înţeleg pe Heidegger. Să ştii că aveţi ceva în comun: dependenţa de nevăzut.

Igor ISAC–OLIŞCĂNESCU