Filosofia picturii. Cartea privirii

Filosofia picturii. Cartea privirii

40.00 lei

Editura Junimea publică seria de autor „Marin Tarangul”, care cuprinde texte inedite și reeditări ale scrierilor autorului care afirma, în Nocturnal (2010): „vom vedea că, de fiecare dată, lucrul important care a schimbat cursul vieții noastre a fost o idee”. Autorul pare că și-a propus să vorbească despre tot: a scris literatură și critică literară, istorie și filosofie a artei, estetică, meta-fizică (deși nu folosește prea des acest termen), teologie. O sistematizare a paginilor sale este greu de făcut și de aceea nici ideea unei opere complete nu este una care să i se potrivească. Mai degrabă, scrierile sale pot sta pur și simplu unele lângă celelalte, așa încât cititorul să poată sesiza înrudirile dintre ideile sale, pasajele secrete care duc de la o temă la alta, de la concepte complicate la formulări metaforice pline de viață și invers. Mereu surprinzător și extrem de profund în gândurile sale, cu o frază complicată în care pare că dorește să exprime atât întregul, cât și cele mai mărunte părți ale sale, el scrie pentru cei care au puterea să asume lectura nu ca pe o formă de petrecere a timpului liber, ci ca pe o experiență formatoare, cu primejdii, încercări, ispite și victorii. Seria de autor „Marin Tarangul” își propune să deseneze, pentru cititor, harta unei astfel de experiențe.

 

Marin TARANGUL (1938-2010) a studiat mai întâi teologia la Sibiu și București. Între 1961 și 1964 este deținut politic, rechizitoriul pornind de la organizarea de ceaiuri dansante pe muzică americană. După eliberare nu mai poate să continue doctoratul în teologie la București și se înscrie la Institutul de arte Plastice (1966-1971).

După licență se angajează la Studioul Animafilm. În paralel, publică poezie, povești, eseuri. În 1979 primește o bursă din partea Institutului Catolic din Paris și reușește să părăsească țara. În Franța studiază filosofie la Institutul Catolic și la Sorbona-Paris IV, apoi scrie două doctorate: unul tot la Sorbona și Institutul Catolic despre experiența icoanei (1985) și altul la Institutul de Studii Orientale despre poezia lui Nichita Stănescu (1987). Trăiește precar, din burse și slujbe temporare, precum cea de „supraveghetor” de bancă sau de „responsabil cultural” în Nemours – St. Pierre. Din 1995 revine în România an de an și reia vechi legături cu prieteni din tinerețe, precum Andrei Pleșu. Scrie cărți și articole, lucrează la un opus despre mistică, pe care nu îl termină.

În Arhivă se păstrează epitaful pe care singur și-l scrie: Aici zac (rămășițele) resturile lui Marin, un om care a vrut să afle ce este viața și a aflat.

  • An apariție: 2024
  • Format: 13 x 21 cm
  • Număr de pagini: 228
ISBN 978-973-37-2774-3 Categorii: ,

Autor: Tarangul Marian

Descriere

Pictorul este chemat, prin destin, să fie mercenarul vieţii care luptă pe câmpiile ochilor, împotriva inutilului şi umpluturii. Pictorul este chemat de pictură ca să fie martorul privirii, al adevăratei înfăţişări a lumii. La o astfel de chemare a cugetului se gândea şi Eminescu când numea ochii „cei doi luminători ai timpului, a căror vedere este pipăire mai subţire decât pipăirea mâinilor”. Privirea pipăie în lucruri timpul amintirii lor veşnice. Privirea pipăie însuşi chipul lumii. Ochiul privirii trăieşte sub altă zodie decât aceea a ochiului vederii. Pictorul priveşte ceea ce omul doar vede. Dacă vederea este prea zgomotoasă, privirea caută tăcerea lucrurilor. Dacă vederea memorează lucrurile, privirea caută uitarea lor. Vederea cercetează mulţimea lucrurilor, privirea caută unitatea lor. Văzul se uită în spaţiu, privirea caută lucrurile în timp. De aceea, ochiul caută, privirea găseşte. În timp ce ochiul este sclavul unei lumi necăpătuite, privirea trăieşte mereu la un capăt de lume. În pădurea lumii, vederea umblă urmărită mereu de propriul ei mers. Dar inima lumii se lasă trăită numai în privire, pentru că însăşi viaţa îşi caută traiul în tihna privirii.

Marin TARANGUL

Recenzii

Nu există recenzii până acum.

Fii primul care adaugi o recenzie la „Filosofia picturii. Cartea privirii”

Istoricul Junimii

Junimea a fost un curent cultural și literar, dar și o asociație culturală înființată la Iași în anul 1863 de către Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Vasile Pogor și Titu Maiorescu.

Un curent literar este adeseori o simplă construcție istorică, rezultatul însumării mai multor opere și figuri, atribuite de cercetătorii acelorași înrâuriri și subsumate acelorași idealuri. Multă vreme după ce oamenii și creațiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor și răsunetul lor s-a stins, istoricii descoperă filiații și afinități, grupând în interiorul aceluiași curent opere create în neatârnare și personalități care nu s-au cunoscut sau care s-au putut opune.

Fără îndoială că nu acesta este cazul „Junimii”. Sarcina istoricului care își propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este ușurată de faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voințe și că tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta, „Junimea” nu este numai un curent cultural și literar, dar și o asociație.

Ea însă nu a luat naștere printr-un act formal (asemenea Academiei Române, întemeiată cam în aceeași vreme în București) și nu s-a menținut după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite. „Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate de interese culturale dar și socio-politice. Junimea mai înseamna și un cenaclu literar, o tipografie și un sistem de librării.

Apariția ei se datorează afinității viu resimțite dintre personalitățile întemeietorilor. Ea se menține apoi o perioadă îndelungată prin funcțiunea atracțiilor și respingerilor care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi și a se dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit căreia “Intră cine vrea, rămâne cine poate” este și aceea pe care asociația ieșeana o adoptă pentru sine.

Desigur, nu numai instinctul vieții menține unitatea „Junimii” în decursul existentei ei. Asociația dorește să-și dea o oarecare bază materială și o anumită ordine sistematică a lucrărilor, câștigă noi membri, se îngrijește de formarea noilor generații și poartă polemici colective. Dar peste tot ce constituie în viață „Junimea”, produsul deliberat al voinței de a se organiza, plutește duhul unei înțelegeri comune a societății, a culturii, a literaturii, iar cea dintâi sarcină a istoricului este să-l extragă și să-l arate lucrând în opere și oameni.

Go to Top