„Provocat” de Constantin Marafet, doritor să „umble (desculț) prin subteranele unei vieți de poet”, Emilian Marcu se destăinuia cu larghețe (v. Sarea muntelui de rouă, Editura Rafet, 2016), recunoscând franc, în acele „convorbiri convenționale”, că universul său „predilect” ar fi lumea rurală. Interesat de „soarta satului”, poetul se dovedește un elegiac de „vigoare telurică”, întors spre porțile cerului, cum constatase cu ani în urmă Theodor Codreanu. Și cum diagnosticase, la începuturi, și Laurențiu Ulici, notând memorabil că „un miros de țărână răzbate prin perdeaua mieroasă a versurilor” (v. Prima verba, II, 1978).

Recent, Emilian Marcu a tipărit la Junimea (2019) o nouă carte. Sfera de aer este o antologie și obligă la un popas recapitulativ, chiar dacă nu aflăm din ce volume și-a extras poetul textele selectate. Am putea bănui că după masiva antologie Sfera de apă (Princeps Edit, 2012), după alte titluri ivite între timp, el are în vedere doar acest interval. Încât ceea ce ne propunem ar fi un profil totalizator, deslușind traiectoria sa lirică, deși acest „constructor dedalic” (cum l-a văzut Mihai Cimpoi) ne-a oferit, de-a lungul anilor, câteva romane de ecou și comentează cu sârg, prea generos, chiar în Convorbiri literare, cărțile confraților. Categoric, recolta ultimilor ani schimbă grila de lectură, dar nu atentează la mai vechile constatări, anulându-le. Fiindcă, preocupat obsesiv de muzicalitatea versurilor, el, buchisind la „cărţile cereşti”, sub „greutatea timpului”, cu încredere nesmintită în rosturi, dezvoltă un vizionarism grav, pătruns de adierile thanaticului. Timpul, chiar „fulguit de vis”, e încolţit de sumbre presimţiri iar eşafodul („ridicat între aripe”) anunţă „surparea”, „floarea ghilotinei”, trecerea în uitare: „Tot mai purtăm sub frunte a-nserare/ Tăcutele chemări prinse-n chenare” (v. În tâmpla ta, cenuşi…). Călăul, „cu eşafodu-n spinare”, intrând demn „în trista lui lucrare”, dar şi „iarba tenace” sau arborele din paradis, cu „fructe de gheaţă”, vestesc această căutare, anunţând plecarea: „Dinspre mamă, timpul se aude plângând” (v. Întoarcere). Locuind în ecou „ca-n patul pentru mire” ori „ca-ntr-un balsam ciudat”, poetul, asemeni cronicarului care înnoadă, „pe mătăsurile ceriului”, semne misterioase, ne dezvăluie regresiunea, palpând un început de lume. Cu risipă metaforică şi o simbolistică bogată, cinstind „veşnica românească rostire”. Mai ales că „haoticul” peisaj poetic de la noi ne-ar lăsa să credem că limbajul orfic declină, că, devenit obiect al reflecţiei poetice, însuşi limbajul „dezinhibat” calcă în existenţialul jos, mizerabilist, reabilitând zone aşa-zis nepoetice, căzând în trivial.

Or, calofil împătimit, poetul ieşean, iubind disciplina clasică, refuzând „educaţia optzecistă”, livrează în avalanşă cărţi „construite”, pivotând pe un ax tematic şi conjugând auroralul, prospeţimile juvenile cu reveria spirituală (în chip de reculegere), scăldată, însă, de o undă sceptică, invocând iscodelnic interogativul/ cogitativul. Autorul oficiază, ştie că poezia „te scrie”. Iubind eufonia, colecţionând rime rarissime, străin de retorica de forum, cu impulsuri tribunarde, fiind, aşadar, poet din născare, în tot ce întreprinde. Al. Dobrescu vorbea chiar, îndreptăţit, despre o „dictatură poetică”, dorind să emoţioneze într-o vreme în care ingineria textuală, puzderia de versificatori/ textieri trimiteau afectul la eşafod. Dar prolificul poet a tipărit, spuneam, şi câteva romane. Ceea ce părea doar o încercare, o sfielnică tentativă (vezi Iadul de lux, 2004) s-a dovedit a fi, până la urmă, dincolo de prejudecăţile ce bântuie pe la noi (vorbind îngăduitor despre proza poeţilor), o călătorie fermă în spaţiul magico-mitologic. Iar tetralogia Suburbii municipale confirma că romanul poematico-esoteric îi e la îndemână, însemnând chiar – zicea C. Dram – o „probă de virtuozitate”. Într-adevăr, avem de-a face cu un roman ciudat, exotic, inclasabil, captivant, de cert rafinament şi infuzie lirică, instalându-ne, prin lentoarea descripţiei şi stranietate, în plină incertitudine. Imagerie, barochism, metaforită, nume bizare, mefienţă, suspiciune, aer fantast – toate concură în a întrona ambiguul existenţial. Peste această lume suburbială colcăind de himere, bolnavă de zvonistică, se pogoară un „miros de pierzanie”. Evenimente, adevărat, sunt puţine; copleşitoare e, însă, atmosfera terifiantă, invocând putridul, sfârşeala, agonia. Tot romane de atmosferă sunt și titlurile din urmă, fie că vorbim de satul-lagăr, puterea comisarilor și nebuloasa problemă a libertății (v. Tobele mute, 2014), fie că, alături de Sașa Ilici și „armușca” sa, depănăm, la marginea lumii, „amintiri mototolite”, când sârma ghimpată, cu vorbele lui Ion Alnimănui, era „la putere” (v. Tărâmul inocenților, 2017).

Reamintim că poetul Emilian Marcu poartă cu mândrie o vitală genă rurală. Azi, când „ţăranii nu mai sînt” (constata cel ce publicase, în 2001, Muzeu de sate), ofranda sa lirică, „cu gându-n cer”, se vrea un gest recuperator, palpând o existenţă mitică. El vibrează suferitor pe coarda unei sensibilităţi „anacronice” (pentru gustul superesteţilor). Ţăranii „apun”, închişi în calendare, înluminând durerile, strămutându-se, cu „uşa de pământ”, în alt sat, cum citim în splendida Călătorie în cer, poema de final a volumului Dansul pe eşafod şi alte poeme. Iar poetul, învelit în umbra-i curată, purtând crucea zilei, călătoreşte spre eşafod, invocând cuibarul ceresc, bocetul stelar, clopotele de iarbă, toaca lacrimei etc. El intră în cântec, află – din cărţi oculte – misterele lumii, spală cu rouă „manuscrisele nopţii”. Încât, după ce, curajos, ne oferise şi un volum cu poezii patriotice (Feţele insomniei, 2001), sfidând reacţiile snobarde şi „jena” celor seduşi de noua glaciaţiune lirică, poetul ieşean, recuperându-şi gospodăreşte manuscrisele, nu ezită să ni se înfăţişeze în lumina de altădată. Nu este o identitate de împrumut şi nici o convertire lirică. În fond, Emilian Marcu, un suflet „vechi”, hrănit şi cu lecturi de ultimă oră, respingând mimetismul ori alinierea, rămâne fidel filonului său. Nu sunt semne că el s-ar fi istovit. Şi Atlet moldav (2004) şi, mai încoace, în 2007, Mormânt în metaforă (titlu splendid, devoalându-i crezul scriitoricesc) probează strălucit vocaţia de sonetist. Voluptăţile senzoriale se însoţesc fericit cu muzicalitatea prozodică, un „clopot de lumină” îmbrăţişează tandru amintirile. Dar timpul se prăbuşeşte, rugul înfrunzeşte, însăşi iubirea, sub povara lacrimilor şi a patimilor, devine un „morman alb de oase”. Stăruie senzaţia de risipire, trecutul se estompează, devine „o umbră sfioasă răpusă de-amintiri”. Totuşi, dincolo de acest ecou nostalgic, cu adevărat importantă, definitorie pentru universul său liric, rămâne simbolistica (transferată de la un volum la altul), ispitind un demers hermeneutic. Ostrovul său, de pildă, un spaţiu edenic, vestea, „în uitate nămoluri”, o nouă geneză. Insula, şarpele, îngerul (ducând „manuscrise de sare”) vorbesc despre un univers spiritualizat, încifrat, în pofida accesibilităţii cultivată programatic. Poezia însăşi, păstrându-şi starea de cântec, sălăşluieşte într-un „turn de rouă”. Poetul oficiază, rostirea sa deferentă e îndatorată vechimii, poemele astrale se scriu cu „cerneală mistică”, papirusurile magice ascund „tristeţi somnambule”, tonul jeluitor, spălat de anxietăţi, abundă în referinţe livreşti. Iar palmele Grădinarului, cercetând ştiutor „atlasele Ceriului”, deschid o „poartă inefabilă”. Evident, ploaia serafică, „cu aripi de înger”, astralul cântec, ocheanul de lut, osuarul plutitor vin să potenţeze o călătorie apostolică, desluşind semnele cereşti. Şi drept consecinţă, protejând răzvrătirea „sâmburilor foşnitori”, peregrinarea fiinţei speră în mântuitoarea regăsire de sine. O regăsire posibilă, de vreme ce şirurile de litere aduc lumina; cerneala rămâne „ochiul memoriei noastre” iar cărţile depozitează timpuri uitate şi vise îngropate; copiştii sunt „sculptori ai cuvântului”. Regăsim Ostrovul, revine obsesiv Grădinarul, dar şi şarpele Phylon (travestit în ghid şi vameş) devenind o fugoasă Umbră, chiar o prezenţă livrescă („ca un manuscris”), adăpostind taine care ridică adevărul, spune poetul, „la rang de mirare”, precum urmează: „Ridic acest adevăr la rang de preafericită mirare/ Cum apa izvorului în buduroiul de lemn,/ Cum apa izvorului la gură aş ridica-o,/ La gură aş ridica-o spre izbăvirea setei telurice” (v. Taina a şaptezecişinoua sau despre adevărul la rang de mirare). În Privegherile vulturului orb, beneficiind de o atentă decodare din partea lui Lucian Strochi, poetul, îmbrăcând „cămaşa curată a Patriei”, constată că „urlă lumina în guşă de vultur”. Vulturul orb, într-un îmbietor câmp semantic, ridicând „la stele” melancolia poetului, poate fi pelerin („doar fulgerul de îl mai încape / Înotând prin ale cerului ape”), stâlp milenar etc., vestind „întoarcerea spre patrii”. Evident, atingem nivelul atemporal, ideal, sapienţial al acestor patrii stratificate, ctitorind o cetate eternă. Acolo unde „ninge cu lumină-n cartea de istorii”, iar străbunii, coborâţi în câmpia-„bibliotecă deschisă”, „sunt patrie pe rând”.

Ascultând „foşnetul nisipului din manuscrise”, împresurat misteric de umbre lăptoase, cercând a afla – sub „lăcrimarea hipnotică a clipei” – tainiţa lumii, poetul contemplă, din biblice timpuri, beatitudinea şi deşertăciunea, deopotrivă. Pricină pentru care, frisonat, se întreabă: „Eu am fost? Acum sunt numai umbră”. Constatarea nu-l împiedică să rătăcească prin labirintul visării, cum aflăm din Taina a opta sau despre filocăinţele nesupunerii: „Călătoream înspre tine ca prin magma stelară/ Printre atâtea vise şi-atâtea speranţe./ Trupul tău de mângâierea palmelor mele/ Rănilor se arăta nesupus o visare”.

Trăgând linie, vom zice că, viguros şi productiv, reprimându-şi alunecarea în boemă, declarându-şi răspicat calofilia, Emilian Marcu rămâne un nedreptăţit. Dacă îi cercetăm, însă, cărţile, de certă tentă iniţiatică, zăbovind asupra lor, descoperim că, dincolo de pericolul confecţioneriei inerţiale, „pe bandă” (real, datorită ritmului industrios!), întâlnim un poet autentic, cu palmares îmbelşugat, de certă vocaţie, urmându-şi albia demult statornicită; iubind adică muzicalitatea versului, clamat sărbătoreşte, chemând la rampă (nicidecum decorativ) teme şi simboluri care converg unor cărţi rotund „construite”, omogene (cum sesizase, cândva, regretatul Gh. Lupu), invitându-ne ceremonios în Paradisul arhetipurilor şi revigorând, prin refracţie personalizată, o fabuloasă memorie culturală, turnată în vers cantabil, mitizant. Un poet orfevru, veritabil şi o poezie cum, din păcate, nu prea se mai scrie azi. O poezie mângâiată de o „tristețe solară” (cf. Ștefan Mitroi), culegând „mirări din alte veacuri”. Ceea ce îi îngăduia lui Lucian Strochi, într-o prea lungă prefață (v. Viscolul de sub pleoape, 2019), să jongleze oximoronic cu varii etichete: ba poet tragic, și optimist, ca „poet solar, lilial, senioral” etc. În fond, cu rădăcini în „lutul ancestral”, cinstind elementele fundamentale, deslușind „pulberăria de semne”, cercetând atlasul cosmic, poetul e ispitit de dezmărginire. Cântând, cu „nerostite șoapte”, o iubită himerică, pe tipar mistic (iubita-altar), suportând „ninsoarea timpului”.

Evident, volumele sale poartă această pecete nostalgică. Sonetist infatigabil, Emilian Marcu invocă „zăpezi buimace” (anii tineri) care iau foc, calvarul căutării („ctitorind uitări” prin despărţirea brutală „în două emisfere”) sub „imperii reci de frunze”. Descoperind şansa regenerării. Fiindcă tema purităţii, trecerea, pierderea etc., slujite eufonic de metafore obsedante ori lexeme recurente, strecoară, totuşi, o concluzie întremătoare: „trecutul timp nu-mi pare că-i mort în calendar”. „Nobleţea liturgică” a sonetului află în Emilian Marcu un serv plin de devoţiune, migălind cu har şi livrându-se ritmic, survolând ceremonios un „imaginar incantatoriu” (cf. C. Blănaru). Tradiţionalist declarat, „clasicist de mare forţă”, aprecia Mihai Cimpoi, cu program, fără vizibilitatea meritată, poetul face o figură aparte în contextul generaţiei. Iar sărbătoreasca întâmpinare de altădată (în 1974, Șt. Augustin Doinaș și Constanța Buzea salutându-i debutul revuistic, anunțând „un nume nou de poet”), cu „risipa de conformism” a anilor tineri, îngroșând listele versificatorilor-maratoniști (nota Cr. Livescu), s-a convertit într-o prestație lirică cu iz imnografic și suflu epopeic, deslușind rostul lumii și cinstind „sămânța limbii”.

Adrian-Dinu RACHIERU

(„Convorbiri literare”, nr. 9, septembrie 2020)