Sunt subiecte care au o greutate prestabilită, încât dacă le regăsești într-un titlu ciulești, imediat, urechile. Între aceste subiecte, cu siguranță, se află prostia. De la Erasmus din Roterdam încoace, de la celebra „Elogiul nebuniei sau discurs spre lauda prostiei” (Laus Stultitiae), prostia a căpătat înfățișări dintre cele mai diverse, năstrușnice, s-a instituționalizat, s-a făcut politică, istorie etc. Căci zice Prostia, pe limba lui Erasmus din Roterdam, lucru neîndoielnic adevărat, verificat de orice muritor: „Dar este neîndoios că petrecerile ar fi triste şi lipsite de farmec de nu le-ar înveseli prostia. De aceea, la ospeţe, când nu se găseşte niciun comesean neghiob ori care măcar să vrea să se prostească, este chemat un măscărici plătit ori un târâie-brâu hazliu care, prin ghiduşiile şi glumele sale, adică prin prostii, să alunge tăcerea şi aleanul, stârnind râsetele petrecăreţilor.”. Celebrul sociolog și filosof român, afirmat în Franța, Constantin Amăriuței, spune că „Prostia este un mod de-a cunoaşte lumea fără a putea găsi sensul şi folosinţa ei. Omul nu ştie cum e lumea, n-o înţelege şi deci nu i se poate integra, neînsuşindu-şi esenţa firească de gospodărire omenească. În lumea satului românesc, prostul este tot una cu nerodul: adică un ins ce nu creează o folosinţă”. Singularitatea prostului în lume n-are funcţie biologică („prost din născare”) şi nici socială („prost de dă în gropi”„); ci una de epistemologie: prostul este în eroare – fiind în neştiinţă faţă de darul firesc al unei lumi săteşti constituite de tradiţie. Dar satul tradițional a devenit azi un sat global, mare cât lumea, rețelele de socializare au redus distanțele dintre continente. De asta spune și Umberto Eco: „Reţelele de socializare dau drept de cuvânt unor legiuni de imbecili care înainte vorbeau numai la bar după un pahar de vin, fără a dăuna colectivităţii. Erau imediat puşi sub tăcere, în timp ce acum au acelaşi drept la cuvânt ca şi un premiat cu Nobel. Este invazia imbecililor. Televiziunea a promovat idiotul satului faţă de care spectatorul se simţea superior. Drama internetului este că l-a promovat pe prostul satului ca purtător de adevăr”.

Vedeți, nici eu nu mă pot abține s-o fac „pe-a deșteptul” când e vorba de prostie. Dar oricum, subiectul mi-a răscolit mintea după ce am citit o carte admirabilă care abordează tema: ”Omeneasca și ticăloasa prostie” (Editura Junimea, 2019) semnată de Traian Ștef. Cartea adună mai multe texte, scrise de-a lungul timpului, dar care au tangență cu prostia din cărți, din folclor, din viața cotidiană, din politică, de la noi și de aiurea.

Primul text, „Pendula”, are toate caracteristicile unei proze auto-referențiale, ceea ce în noul limbaj critic s-ar numi autoficțională. Autorul-narator are o obsesie, să aibă în intimitatea casei sale o pendulă. Găsește, în sfârșit, una, la târgul cu vechituri, care nu funcționa, firește și pe care o duce unui mare specialist în pendule, domnul Ceac, să i-o facă să funcționeze. Meșterul Ceac nu este un meșter ca oricare altul, el are principii, are reguli, numai că nu se prea ține de treabă și de cuvânt. Trec lunile în zbor, trec anii chiar și meșterul Ceac găsește motive, unul mai convingător decât altul, să amâne repararea pendulei. Între timp, autorul-narator, care era director de bibliotecă, reușește să ridice de la zero o bibliotecă nouă în orașul său, una multifuncțională, o inaugurează, lucru pentru care este foarte mândru. Dar mândria nu ține mult, fiindcă intră în scenă prostia instituțională care ia chipul unui președinte de consiliu județean. Acesta îl dă afară pe directorul constructor de bibliotecă, punându-i în cârcă, ca să își justifice ticăloșia, „un furt” de câteva mii de euro și dispariția unor cărți rare, care erau de fapt într-un depozit, la păstrare. Cozile de topor din bibliotecă s-au pus și ele în mișcare, prostia fără ticăloșie e ca nunta fără lăutari, e ca biela fără manivelă. Urmează drumul justiției, procese anevoioase, bani, nervi, speranță și disperare. Drumul spre și de la tribunal îl face pe autorul-narator să treacă pe la meșterul Ceac, care locuia în preajma, să îi asculte acestuia poveștile despre viață, despre politică, despre femei. Așa cum i se macină viața autorului-narator în procese greoaie și inutile, ca să își demonstreze nevinovăția, așa se macină și timpul în pendulele lui Ceac, același aer de inutilitate care apăsa și viața din societatea noastră prost așezată. În final, autorul-narator câștigă procesul, își recuperează banii și onoarea pierdută, se constată că banii bibliotecii nu au fost furați, cărțile pierdute au fost găsite, amicii ticăloși au rămas la fel. Numai că meșterul Ceac tot nu i-a mai reparat și nici nu i-a returnat pendula. Pe amândoi, meșter și pendulă, i-a înghițit timpul.

„Povestea prostiei omenești” este o interpretare a poveștii cu drobul de sare a lui Ion Creangă, o incursiune în „idealitatea prostiei” văzută ca o fațetă indispensabilă a societății omenești. Întrebarea fundamentală, la care încearcă să răspundă autorul, este una în cascadă: „Suntem proști? Dacă da, cât de proști și de ce?” Răspunsul este și el multiplu, asumat, cu umorul de rigoare, în spiritul aceluiași Creangă: „Mă întreb, totuși, dacă nu cumva eu însumi nu am făcut altceva până la 60 de ani decât să duc apa cu ciurul, soarele cu oborocul, să arunc nucile cu țăpoiul, să urc vaca pe acoperiș, iar uneori, mai rar, în momente de exaltare, să trag de carul întreg să-l scot pe ușa prea îngustă. Aicea nu vorbesc despre viața mea în singurătate, ci despre viața mea și comportamentul meu între ceilalți, despre persona, nu despre persoana”. Are dreptate Traian Ștef, atâta vreme cât persona mediază între lumea interioară și lumea exterioară, între impresiile provenite din inconștient și stimulii lumii externe, ea nu face „decât să ascundă natura adevărată a individului” (cf. Jung). Ar fi ca o mască, chiar una purtată în pandemie, nu e așa?

O interpretare a subiectului, adică a prostiei, trece prin viziunea lui Luca Pițu, cel care a măsurat scrierile lui Ion Creangă cu măsura patafizicii, acea (pseudo?) știință care conferă soluții imaginare la demersuri practice. Teoria a fost practicată și de Vasile Lovinescu, care judecă „Prostia omenească” a lui Ion Creangă prin prisma științelor oculte, astfel prostovanul care vrea să vîre soarele în casă, cu ajutorul unui oboroc (un fel de putină), este un adevărat alchimist. Acesta realizează ”miracolul alchimic”, oborocul este un Athanor în care era încălzit ”oul filosofal”, iar ”ocluziunea vasului hermetic este condiția sine qua non a lui Magnus Opus”. Dacă mai aveam îndoieli, acum ele s-au risipit, se înțelege, iar în privința prostului cu oborocul putem să tragem concluzia că are minte destulă, dar nu toată e bună. Aici e dilema, că nici el nu știe care parte îl avantajează.

Sunt aduși în discuție Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu, care s-au luat la trântă și ei cu prostia, în teorie, de reținut portretul prostului făcut de ultimul: „Prostul e serios. E solemn. Nu se joacă. E demn, inflexibil, pietrificat. Ia toate lucrurile în serios, dar mai ales pe sine însuși. Pentru că e serios, prostul e și sfătos. Are soluții pentru orice problemă. Are idei fixe. Nu se îndoiește de el însuși și îi place de el”. Dar prost nu-i prostul, prost este cel care îl creditează pe prost. Așa ajungem la politica noastră cea de toate zilele, unde ”prostia omenească” are conotații pur românești. Nu le mai aducem în discuție, românul s-a obișnuit, în viața de zi cu zi, cu drobul de sare care stă să îi cadă în cap, pe care îl confundă mioritic cu norocul care este chior, chiar dacă, drept bonus, este și surd.

Talentul de „povestaș al ideilor” al lui Traian Ștef, care conduce textul/ textele cu umor și inteligență printre limitele biografismului dar și ale istoriei recente, face din „Omeneasca și ticăloasa prostie” o lectură cuceritoare. Fiindcă, vorba concluzivă (tot) a lui Traian Ștef: „Prostul umblă după potcoave de cai morți; de multe ori le găsește și le vinde înțelepților.” Iar piața e generoasă și de o parte a tarabei și de cealaltă.

Adrian Alui GHEORGHE

(„Expres cultural”, nr. 10, octombrie 2020)