De când am obţinut un exemplar din „Gramote”, volumul de poezii al lui Gellu Dorian (Iaşi, Ed. „Junimea”, Colecţia „Cuvinte migratoare”, 2020), am tot citit din carte. Îmi place să citesc poezii pentru starea deosebită transmisă de ele. Dar când vrei să consemnezi volumul, devii dator unei ambiţii: să-i decodezi cifrul. Nu ştiu dacă o fi adevărat, dar se spune că George Călinescu soma poeţii să-i dezvăluie cheia poeziei lor. Este calea uşoară. M-am gândit să merg şi eu pe ea. Însă, cum nu puteam descinde cu un comando la Botoşani, ca să obţin prin ameninţări şi tortură cheia sipetului cu avuţii, mi-am spus că noi avem Google şi voi găsi în interviurile date de Gellu Dorian informaţii de ce îl animă interior ca poet. Deoarece „cheia” ce este dacă nu acele gânduri care asigură accesul către „sufletul” poetului (cum era numit pe vremuri), către obsesia sa poetică (aşa numită în modernitate), mă rog, către miezul sinelui său ce plămădeşte poezia. N-am găsit însă nici o mărturisire. Gellu Dorian având o biografie culturală în care intră crearea unei reviste („Hyperion – Caiete botoşănene”), iniţierea Congresului Naţional de Poezie, a Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, a Concursului Naţional de Poezie şi Interpretare Critică a Operei Eminesciene „Porni luceafărul” (printre altele), este întrebat mereu despre ele şi aproape deloc despre poezia sa, romanele sale, dramaturgia sa. Probabil, creaţiile sale în spaţiul public acoperă cu un văl creaţiile sale literare, ale unui mare creator de literatură, unul dintre cei mai importanţi creatori literari contemporani. Negăsind ce căutam, mi-am spus că nu-mi rămâne decât calea grea. Să caut „cifrul” în însăşi poezia sa, cifrul ce deschide calea către sufletul său şi să văd dacă mă voi mulţumi pe mine însumi cu avuţiile găsite. Şi asta deoarece nu se poate să nu-ţi sară în ochi complexitatea viziunii artistice propuse de Gellu Dorian, cu un centru de gravitaţie greu de prins până când nu dai seamă de toate convergenţele tematice şi ale sensibilităţii.

Dincolo de ancorarea în real, dincolo de inteligenţă, Gellu Dorian conţine în sine o imensă plămadă poetică. O nebuloasă cât o galaxie, un uriaş nor plasmatic şi el nu ar exista… Nu ar exista, desigur, în lipsa sensibilităţii poetice, dar nu la asta mă gândesc acum, ci nu ar exista în lipsa unei porniri irepresibile de a visa.

Citind poeziile din „Gramote”, eram cutreierat de imagini puternice, vizionare şi complexe ca într-un vis. Ceea ce este rodul talentului poetic. Dar vedeam şi o latură „raţională”, o construcţie a cărţii, care este rodul inteligenţei artistice.

Dacă în peştera lui Polifem descoperi o ambianţă bahică, în poezia lui Gellu Dorian descoperi ocurenţa eminesciană. Încep cu această observaţie nu pentru că ea ar fi cea mai importantă, dar cum noi de la Râm ne tragem ca neam, poezia lui Gellu Dorian se naşte în spaţiul geografic tutelat de cuvântul poetului de la Ipoteşti. Este o ambianţă deloc servilă, aşa cum este cea a imitatorilor eminescieni, ci intertextuală. Sugestii presărate ici-colo ca sarea în bucate. „Eminescu” este doar un agent, aşa cum şi realităţile lumii sunt agenţi ai comunicării dintre poet şi cititor. Eminescu este o realitate premergătoare, ca şi realul.

Dar până să observi aceste lucruri în „Gramote”, îţi sare în ochi tristeţea ce străbate poezia lui Gellu Dorian. Sau, ca s-o numesc mai adecvat, sentimentul solitudinii. Un sentiment apăsător faţă de cel bacovian, deoarece Bacovia îşi trăieşte triumfal singurătatea, se bucură de ea. Mai observi şi faptul că spaţiul nu există decât atunci când apare fiinţa („Locul”). Cu fiinţa ia naştere locul, pentru că ea trebuie să stea undeva şi astfel dă concreteţe lumii, o face reală. Este o cosmogonie sui-generis. Deloc eminesciană. Pentru că, aşa cum spuneam, Gellu Dorian nu este cu nimic tributar conceptual lui Eminescu, ci doar îl consideră o realitate premergătoare a lumii şi existenţei noastre, aşa cum este, de pildă, pământul patriei. Şi mai sesizezi ceva: eul liric al poetului este un observator aflat dincolo de graniţele lumii noastre. Iar Gellu Dorian în carne şi oase nu este, în lumea noastră, decât o proiecţie a acestui observator. Prin eul liric poetul se creează şi se observă şi pe sine, aşa cum creează şi observă întreaga lume. Fiind distanţat, perspectiva este gigantescă şi cuprinde nu doar geografia reală a lumii, ci şi desfăşurarea evenimentelor în timp. Cine ar putea să vadă o mie de ani din existenţa omenirii, înşirată pentru a transmite o şoaptă de la primul la ultimul, o şoaptă care dezvăluie taina, esenţa poeziei: nu rănile poetului trebuie arătate, ci suferinţa trebuie transformată în cântec. Rănile rămân ascunse, de ele are parte doar trupul, iar trupul nu trebuie amintit, pentru că doar cântecul se înalţă.

Aşadar, poetul nedorind să-şi expună rănile, volumul devine o cuprindere de „leacuri de îndulcit viaţa”. Scriind despre leacuri, poetul nu poate face abstracţie de acele lucruşoare şi gesturi care uşurează suferinţa. Sunt răni în carne? Îmi amintesc o poezie din „România literară” având titlul „Firesc” (aidoma cu una din volum), în care ni se spune: „dar nici gândul nu e atât de uşor de strunit/ când din placenta lui te naşte în fiecare clipă pe tine”. Ceea ce te îndreaptă spre sugestia că rănile făcute în carne de cuvinte nu este decât o metaforă a rănilor făcute în spirit de traiul în lume, rănile făcute în spaţiul intim al omului. Şi despre care el nu vrea să vorbească, oferind doar leacurile – pentru sine şi pentru ceilalţi. Ceea ce îmi aminteşte o cunoscută sculptură, „Gal murind”. Doar că galul, nefiind poet, nu poate găsi leacurile care să-i vindece rănile. Pe când Gellu Dorian o face şi între leacuri se află frumuseţile naturii (apud Eminescu) şi ambianţa domestică de zi cu zi (apud poezia cotidianului, Muşina). Volumul capătă astfel şi o legitimă organizare. Fiecare capitol oferă câteva leacuri. Nu intru în amănunte, cititorul poate lua cartea pentru a urmări titlul fiecărui capitol. La unele „leacuri” nici nu te-ai fi gândit vreodată. Şi viciile fac parte dintre ele.

Desigur, un comentariu la o carte de poezie nu poate oferi decât o drastică reducţie a sensurilor ei. Mai ales că, aşa cum spuneam, poezia lui Gellu Dorian se naşte dintr-o imensă plămadă poetică. Dar ce va fi însemnând acest cuvânt ce pare misterios, gramote? Ai putea crede că l-a inventat poetul, dar el exista în vremuri apuse şi a ieşit din uz după ce nu au mai existat domnitori. Pentru că înţelesul lui este acela de hrisov, „carte domnească prin care se recunoştea un drept sau un privilegiu”, dar aici vine cu sensul său de „document vechi”: „Gramota trebuie citită cu atenţie, e scrisă acum/ o mie de ani pe pielea unui mesteacăn”.

Dan PERŞA

(„Ateneu”, nr. 615-616, 2020))