La cinci ani de la plecarea lui Luca Pițu înspre Cajvana eternă, criticul literar Vasile Spiridon și văduva magistrului, Anișoara Pițu, restituie – fragmentar – corespondența electronică, păstrată de memoria computerului. Dialogul dintre cei doi prieteni beneficiază de comentariile, parțial explicative, parțial evocatoare, ale soției, cea care a și răspuns, de altfel, ultimelor mesaje, după dictarea scriitorului tot mai pregătit de marea despărțire. Ceasul fără rost. Fragmente din corespondența antumă (2011 – 2015). O samă de notuliene anișorene (Iași, Ed. Junimea, 2019, 134 p.) aduce o noutate importantă pe piața de carte actuală de la noi, căci oferă spre lec­tură un epistolar scritoricesc al cărui mediu de desfășurare este nternetul, mai exact poșta electronică, ceea ce poate s-a mai făcut, chiar dacă nu pot preciza care este sau care sunt precedentele. În al doilea rând, acest schimb de scrisori propune o limbă artificială, creată dintr-un amestec de română cu franceză („romceză”!), engle­ză („romfrangleză”!), latină („latiromână”!) și chiar rusă („rusmână”!), spaniolă („spa­niomână”!), în stilul consacrat de-acum de întreaga moștenire literară a lui Luca Pițu. Cu o clară bucurie, Vasile Spiridon empa­tizează, intrând în rezonanță cu formulările sofisticate, abundente în cuvinte-valiză – cum le spune Anișoara Pițu – pline de tri­miteri, unele obscure, altele transparente, destule dintre ele decoltate și ireverențioase. În acest fel se alcătuiește un corpus de texte care, deși produse ale dinamicii mai mult sau mai puţin întâmplătoare a scurgerii zilelor din calendar și a nevoii de ludic în tandem a celor doi literați, dobândesc relevanță și relief literar, mărturisind despre forța de emulație a stilului pițian, înțeles, acesta, nu doar ca stil al frazării și al folo­sirii limbilor cunoscute, ci și ca stil al unei gândiri mucalite, sarcastice, erudite, dar și foarte receptive la hilarul derizoriu sau reprezentativ pentru națiune, continent și umanitate.

Destui cititori vor clipi nedumeriți, poate chiar șocați, încercând să deslușească firul construcției dialogale, de multe ori aluzive și chiar hermetice, pierzându-și destul de curând iluzia inițială că Anișoara Pițu va elucida complet și într-un grai sim­plu, comun, neînțelesurile. Discursul este brăzdat fulgurant sau se plămădește din saturația culturală produsă de mai multe mătci nu doar lingvistice, ci și tematice. Uneori, agrementat cu formulări latinești, mesajul transmis arborează un aer umanist sau iluminist. Alte ori, plin de suprapuneri de sensuri posibile, oferindu-se ca niște adevărate cimilituri inteligenței și culturii cititorului, replicile își etalează subversiu­nea dinamitardă de sens, împrăștiindu-l în cele patru vânturi și readunându-l în părelnice sinteze de contrapuneri șme­chere, ireverențios și amuzant. Flatus vocis? Mai degrabă rearanjare a rosturilor textua­le, provocare continuă, incursiune în obscuritate pentru a estompa sensurile prea evidente (de nu chiar descoperire a unor alte constelații și rostuiri verbale). Este, la urma urmei, o avangardă postavangardistă, un mod de a asimila experimentul și de a-l institui ca posibilă lege în comunicare. De aceea, ar fi interesantă o analiză din perspectivă gramaticală, lingvistică, a ofer­tei vocilor și nu ar fi deloc de lepădat un exercițiu de punere în cheie logică a aces­tora, de tatonare a felului cum se poate compune un alt nivel al asertărilor în româna aceasta surprinsă în legăturile ei genealogice cu latina și cu limbile neola­tine, dar și cu engleza ori germana, dătă­toare de seamă pentru alte familii lingvis­tice, nu atât de îndepărtate pe cât s-ar crede, totuși.

Se poate înțelege acum mai bine în ce a constat unul dintre versanții jocurilor sti­listice pițiene în direcția testării posibi­lităților inventive și adaptative ale românei în raport cu sine însăși și cu alte încercări de reinventare a idiomului național, prin strădania altor scriitori. Urmuz, dar și Sadoveanu, Nichita Stănescu, dar și Budai-Deleanu au fost câțiva dintre cei care au demonstrat prin valoroasa lor literatură că între fruntariile limbii strămoșești multe alternative bogate în sugestii și cromatică se pot naște, desfidând pe cei care îi acuză prezumata precaritate.

Nu este doar o chestiune lingvistică aici, ci și una ce vizează răvășirea conținuturilor specifice. Continuând un demers inaugurat sonor, odinioară, de Nicolae Breban, în Bunavestire, comunicarea este fie bruiată, fie ajutată ironic de inserarea din mers a unor sloganuri, a unor locuri comune frec­ventate asiduu și știute de toată lumea, de „semnalizări” de conținut ce pot fi com­parate cu semnele de circulație ori cu recla­mele de neon din Las Vegas, imitate pe întreg mapamondul. Totodată, se practică asiduu și coruperea fertilă, imaginativă, a onomasticii, semnăturile fictive ale celor doi semănând cu cele satirice practicate ani de-a rândul în Cațavencu, Academia Cațavencu și publicațiile care le-au succedat acestora.

Prin toate aceste acțiuni remodelatoare, cei doi par a aparține în mod decis clubului patafizicienilor autohtoni, deși anumite tri­miteri recurente îi arată mai curând ca pe niște excepționali cunoscători ai universu­lui prozastic al lui Mateiu Caragiale. Astfel, „ceasul fără rost” își vădește rosturile, iar gratuitatea exercițiului literar și de comu­nicare își vădește cu adevărat greutatea.

Ovidiu PECICAN

(„Avalon”, nr. 2, 2020)