Emina CĂPĂLNĂŞAN

Să notăm, din capul locului, câteva chestiuni relevante gramatical și cultural despre infinitiv: este considerat forma‑tip a verbului, la care se raportează celelalte forme din paradigmă. Are două timpuri: prezentul, alcătuit din radicalul verbului urmat de sufixele modale, caracteristice fiecărei conjugări (‑a, diftongul ‑ea, ‑e, ‑i, ‑î), precedat de morfemul de origine prepozițională a (a cânta, a lucra, a tăcea, a face, a veni, a hotărî) și perfectul, alcătuit din forma de infinitiv prezent a verbului a fi, auxiliar morfologic, urmat de participiul verbului (a fi cântat, a fi lucrat, a fi tăcut, a fi făcut, a fi venit, a fi hotărât)[1]. Infinitivul este modul care arată conjugarea. Integrarea corectă într‑o clasă de conjugare nu este mereu ușoară, elementele de fonetică fiind de fiecare dată importante: a crea (I); a veghea (I); a plăcea (II) – deci, spunem: noi ne plăcem unul pe altul; a tăcea (II); a bate (III). Deși nu există unanimitate de păreri, cel mai cunoscut tipar al claselor de conjugare este următorul: I (‑a), a II‑a (‑ea), a III‑a (‑e), a IV‑a (‑i, ‑î).

Infinitivul are două timpuri și are două forme. Vorbim, astfel, de infinitivul scurt: precedat de a sau nu (în funcție de context, de asocierea verbelor: Dorim a învăța mai mult.; Putem învăța mai mult.) și de infinitivul lung, folosit în limba română veche sau în limba populară cu valoare verbală și devenit, ulterior, substantiv, prin schimbarea valorii gramaticale, în limba română actuală: învățare, mâncare etc. Infinitivul lung se formează pornind de la forma scurtă de infinitiv și adăugând ‑re. În româna de astăzi apare ca atare în înjurături şi blesteme (integrat în formele inversate de condițional‑optativ prezent): Fir(e)‑ar să fie de treabă!; Dar(e)‑ar boala‑n ei!; Dormire‑ai somnul (cel) de veci!. În afara acestor contexte, în limba română actuală, infinitivele lungi au devenit în totalitate substantive, astfel că  materializarea infinitivului în astfel de situații reprezintă o dovadă a faptului că expresiile conservă perfect limba existentă la un moment dat.

Ceea ce este cu adevărat interesant este faptul că și verbele frecvente în contexte de limbaj specializat se supun aceluiași proces, firesc, ce‑i drept, de substantivizare a infinitivului. Verbul a lista, de pildă, circulă sub diferite forme gramaticale, ceea ce poate demonstra ușurința materializării lui: „Au fost listate o serie de companii aflate în portofoliul statului român” (listarehidroelectrica.ro); „A fost un an record din punctul de vedere al listărilor la bursă” (financialintelligence.ro). Vedem cum de la infinitivul lung (a lista + ‑re) se formează substantivul, foarte ușor de pus la plural: listări, modificându‑se astfel încadrarea morfologică.

În final, o mostră de limbaj popular și două situații cunoscute de actualizare a infinitivului lung: Dar‑ar naiba‑n tine dragoste!; Fir‑ai tu să fii de dragoste!

[1] V. Gheorghe Constantinescu‑Dobridor, Dicționar de termeni lingvistici, Editura Teora, 1998.