Adrian Dinu RACHIERU

Virgil Tănase, Mersul trenurilor. Din gara Fumărei, Junimea, 2025

Se înțelege, nici în acest ultim roman (Mersul trenurilor. Din gara Fumărei, editura Junimea, 2025) Virgil Tănase nu se dezminte. Glumind (doar pe jumătate!), el ne avertizase: dacă pricepem ceva din această încâlceală epică, înseamnă că truda/ cazna sa a fost de pomană! Prozatorul „se ia cu vorba” și, ispitit de deliciul amănuntelor, călăuzit de limbă, ne invită – prin Mitrică, „subiectul” biografiei sale – să „chibzuim” lumea, notând și aglomerând „impresii”. O dezordine calculată, totuși, sub control, înnădind întâmplările și refuzând, cu conștiinciozitate de arhivar, soarta celui care a devenit pictorul Dumitru Gherasim. Sfidând linearitatea cronologică, cu repetate abateri de la „firul cărții”, biograful (dezlânat, răspunzând comenzii unui galerist parizian) și criticul de artă („aici de față”) se încalecă, deslușind, dincolo de povestea unei vieți, „noima tainică”, acea vitalitate misterioasă care îl împinge să zugrăvească „făptura lumii”. Fiindcă, „pictura e ca scrisul”; tainicul și stingherul Mitrică, boiangiul, „boind hârtia cu verzi și uscate”, ferindu-se de teorii știa că arta luminează, spunând „ce nu se vede”. Cu tăceri bogate, cu obsesia neisprăvitului, incapabil să lupte, cu ezitări în fața șevaletului, căutându-și destinul în atelierul de la Ivry (după o specializare „cuminte” la Moscova, deloc silitor, ascultând „limba nouă” și poruncile vremii), e bântuit de intuiția a ceva care are doar început. Vrea să picteze, el, „un nimeni”, „tâlcul”; adică minunea de a fi trăit! Iar Veronica, o ființă solară, „soția aleasă de mama”, îl ajută să trăiască. După cum Nathalie, soția lui Luca, „microbiologistă” la Institutul Pasteur, poate fi un comentator acid/ avizat al cărții care se naște: cere imperativ lista personajelor, constată că sunt prea multe și că „un biograf nu-i o țață”. Reproșuri valabile, pe care Virgil Tănase și le asumă, „autosabotându-se”, cum zicea cineva. De fapt, uriașul roman, bulimic, este o călătorie, amestecând „lumea țeapănă” (de-afară) cu stările trecătoare, „moi”, reale („dinlăuntrul cugetului”). Fiindcă ceea ce trăim e neîncheiat.

Romanul, aflăm, s-ar petrece în tren (p. 413). E un tren care trece departe, spre „meleaguri neștiute” (unde „voi ajunge și eu odată”, suntem preveniți); un tren așteptat (de foștii soldați) sau un tren care nu mai venea („trenul meu”). Unde ar trimite titlul? Gara Fumărei, așa cum apare într-o acuarelă („o muchie de țară”), rămâne o intuiție doar; iar prozatorul, neobosit, inventiv, umblă cu închipuirea. Fiindcă gările, citim într-un loc, „sunt un loc plăcut”…

„Lumina din om”

Când vorbea, cu parcimonie, despre acest roman (încă în lucru), Virgil Tănase ne anunța că el vine „din posteritate”. Din păcate, spusele lui s-au adeverit. Să fie „profund autobiografic”? Debordant, fantezist, ludic, ironic, căutând, într-o lume abjectă, „lumina din om”, știind că „visul e la mare preț”, el, genitorul, se risipește, cred, în toate personajele. Poate fi și Dumitru Gherasim (Mitrică), ins sucit, asaltat de grijile zilnice, de-ar fi să pomenim doar plata chiriei („psihodrama lunară”), știind că nici autorului nu i-a fost ușor; poate fi Luca-biograful, mereu nemulțumit, croind un text fără sfârșit, adunând – între coperți – o viață care părea „o bălmăjeală”, devenind executorul testamentar al celui care picta „ipoteze și intuiții”. Chiar dacă Virgil Tănase, acum pretins biograf, semnatar al unor apreciate monografii, „se ia cu vorba”, divagând, meritele acestui roman nu sunt de neglijat; scris în limba română după vreo patru decenii, el se lasă, mărturisea, „călăuzit de limbă”, redevenind scriitor de limbă română, încercând să afle tâlcul dincolo de „sticla cuvintelor”…

Este, așadar, cel puțin ciudat (dar nu și inexplicabil) de ce Virgil Tănase, un important scriitor român, văzut acasă ca scriitor francez (de oarece succes, totuși), programatic marginalizat, așezat, cu o inaderență asumată, la „o margine de drum” etc., continuă să fie ignorat. Cu o viață plină de peripeții, singuratic și singular, refuzând supușenia sau tăcerea conformistă în fața răului, fără vocație militantistă (politică sau sindicală), curajos, dar fără a îmbrățișa civismul „de tranșee”, sfidând dictatura prin gesturi de ecou și refuzând, deopotrivă, comandamentul est-etic al fostei „papese” de la Paris sau zgomotosul „curaj” al anticomuniștilor în postcomunism, Virgil Tănase nu e pe placul „vitrinierilor” culturali; nu a fost/ nu este, așadar, „un exponat” împins în față, deși meritele sale, ca dizident și scriitor, l-ar îndreptăți, negreșit. Dar însuși Tănase își refuza excepționalitatea destinului. Dorea să ne convingă că revolta sa, în anii ceaușiști, nu era decât o reacție de om normal, suportând consecințele: dat afară din școală, facultate, țară și chiar din viață (din fericire, tentativa a eșuat!). După ce, în pragul abandonului, istovit de atâtea potrivnicii, se dăduse „la fund”, complăcându-se cu o viață „de cadavru”. Nefiind în rând cu lumea, a înțeles să-și ducă luptele singur, căutând gura de aer în plin totalitarism roșu.

Dar „afară” cum i-a fost? Virgil Tănase, mereu jucăuș cu vorbele și cu limba, manevrează conceptul de exil/ literatură de exil într-o accepție șocant-originală. El, scriitorul, se vrea doar „un călător în trecere prin Paris”, definind o situație administrativă. Deci, „fără relevanță”, fără dividende, datorii sau imputări, legat strict de „permeabilitatea frontierelor”. Dacă cei din Est, „cu călușul în gură” au găsit un refugiu moral, fiind „la adăpost”, dar purtând „cicatrici cu identitate precisă”, Parisul, văzut – o vreme – drept „sfârcul cultural al lumii”, nu asigura și excelența. Literatura, însă, exprimând câtimea de talent, ne oferă prilejul de a înțelege „puterea dumnezeiască” hărăzită creatorului. În plus, iscând prin Afacerea Tănase o teribilă vâlvă pariziană, greu „descifrabilă”, Virgil Tănase, paradoxal, nu s-a lăsat instrumentalizat politic. De unde reticența celor de la Free Europe.

„Capitalizanții exilului”

Categoric, Virgil Tănase, iubind „ființa” țării și biciuind dictatorii vremelnici, deși a refuzat eroizarea, face parte „din istoria disidenței românești din comunism”. Plusând, se înțelege, pe rolul onirismului în context totalitar (un curent, totuși, fără mare audiență). Realiștii, mai degrabă, provocau frisoane unui regim politic despotic. Aparatul propagandistic acceptase o vreme „evazionismul”, teoretizat confuz, întreținând, observa Dan Culcer, o „toleranță suspicioasă”, „fugind” din real, fără tangențe cu politicul. Dumitru Țepeneag explica eșecul mișcării prin politizarea impusă, de la microfonul Europei libere, de Monica Lovinescu. Dar „roadele literare” ale onirismului, surclasat de „proza de curaj”, n-au trezit un mare interes. Intrat într-un „ritm de recuperare”, făcând literatură din orice, Virgil Tănase, ins „hulit în vremea dictaturii și urât de democrații de azi” (cum mărturisea, întristat, într-un interviu), află, scriind, ce „putere dumnezeiască e în noi”.

Dobândind notorietate, a suportat dușmănia mediului literar; s-a rupt de mondenitățile pariziene, dar și de „luptătorii” din exil, cei care „își bârfesc nația și confrații”, știind că „denigrarea României se vinde”. În fine, s-a zbătut instituțional pentru promovarea literaturii române, conducând în două rânduri (1993-1997; 2001-2005) Centrul Cultural Român de la Paris. Știa, însă, că exilul poate fi „o rană vie” sau „o meserie”, asigurând – pentru profitori – „bunăstarea limbricilor”. Și respingând ideea unui al doilea canon pentru „capitalizanții exilului”, aceștia cultivând/ impunând ideea că doar acolo, în „grădina (lor) zoologică”, s-ar scrie adevărata literatură română. Uitând că „românitatea literară” există acolo unde sunt și cititorii de limbă română. Și că „fiecare limbă are geniul ei”. Iată fraze care, recitite, ne ajută să-l înțelegem, deși recuperarea lui Virgil Tănase va fi greoaie.