„Aici timpul plutește nu zboară”

Cristina CHIPRIAN

Liviu Capșa, La marginea cerului, Editura Junimea, 2024

Noul volum de poeme al lui Liviu Capșa proiectează o linie de demarcație între contemplație și ironie, între aspirație și dezamăgire. Cele trei secțiuni („Bizanț după Bizanț după Bizanț”, „un pumn de cireșe”, „amprente”) evidențiază atitudini și reacții în fața lumii care și-a pierdut armonia, dar și viziunea unui spațiu etern al recuperării și transcenderii.

Infernul și Paradisul se conturează încă din primul poem, care prezintă în opoziție agitația modernă generată de valorile relative și arhetipul liniștii mioritice eterne. Între cei doi poli se derulează realitatea unor „vremuri de nesupunere civică”, „cumplita anarhie”, migrația. Lumea pe dos a orașului este elegant metaforizată („zebrele pasc trecerea de pietoni”), obsesia celor care și-au pierdut valorile este plecarea spre „clima mai omenoasă mai caldă”, ignorând „munții cei veșnici/ de unde ne vin ploile”.

Lumea este percepută dual, prin ceea ce este, ceea ce ar putea fi și eșecul comercial („o înfrățire ca după război/ ca după miezul nopții la nuntă”). Lumea aceasta așteaptă să fie purificată („curând vor intra gunoierii”), așteaptă o soluție de salvare morală („acești cosași… acești cavaleri pe care/ sclipește gloria). Imperiul necesității („Realitatea-magna”) creează o rețea de priorități și ocazionează obstacole. „Cine scapă merge mai departe…/ e mai tare ca piatra/ mai iute ca săgeata”, pe vechiul model al desăvârșirii prin moarte (altă sorcovă). Individul este prins „în moara vârtejului cosmic”.

Dar ființele cotidiene parcurg traseul consacrat, de furnici „scăpate din scorbura gării”, „cofetăria și-a scos limba terasei afară”. Undeva, într-o poziție înaltă, se revelează „zeița” („o domnișoară care își răvășește părul/ și râde la cer”). Viziunea poetică salvează din anonimat imaginea comună: „c-un singur gest/ ar opri din loc galaxiile/ c-un singur cuvânt/ ar da ordine tuturor lucrurilor”. Situațiile emblematice se desemantizează, lumea palpabilă își pierde importanța: „dugheana din colț/ așteaptă ca un rai colorat; pe buchetele lor din capoate/ și florile din grădini sunt geloase” (florile „din grădini” stau față în față cu „florile din capoate”, ca și cum non-valoarea se asociază cu incoerența exprimării). Balcanismul locuiește la bloc și încurajează refluxul de vorbe. Abolirea trăirii esențiale este urmată de dezvoltarea plaisirismului: „ei sunt mânați/ de gândul pur al plăcerii”. Jertfa vânătorii non-ritualice va avea „panglica sângelui fluturându-i pe piept”, ca într-un demers de promovare.

În cheie ironică este proiectată și prezența divină: „cineva ne privește de sus”. Se conturează „prototipul universal” („ne joacă mereu feste/ poate-i gândacul de colorado/ poate ploșnița sau blândele erbivore”). În fața omeneștilor rătăciri reacționează conștiința supremă: „cu degetul său de lumină/ cu blândețe ne cheamă la el”. În acest context apare și demersul creației poetice: lipsit de substanță, aleatoriu (pașii cocostârcului, taina mușuroiului, timiditatea păpădiei, țopăitul ciulinilor, nechezatul calului mâncător de jeratic, licărul nufărului în întunericul bălții). Itinerariul nesigur al revelației lirice pare să acumuleze valori cu sens ascendent, ocazionând satisfacția creatorului „C-a mai adunat de-un poem”. Alte ironii ating reprezentările convenite: colțul ăsta de rai, muntele, dealul, câmpia („cineva le-a spus în glumă/ spațiul mioritic”). Atitudinea poetului este post-modernă: „din mila lui ne vin toate… noi doar o păzim”.

marginea balcanică a universului

Perspectiva ironic-sumbră ascunde toleranța față de cădere și efortul de a recupera traseul înălțării. Există stele ce se scutură repede, dar și stele „crude”, care nu cad, „se duc mai sus/ mutându-se între răsărit și apus”. Separarea între sacru și profan se imaginează și altfel: un strălucitor avion cu reacție taie soarele-n două, „o parte o duce cu el/ o parte ne-o lasă și nouă”.

Lumea se salvează prin însuși faptul că percepe cele două orizonturi mundane, în marginea balcanică a universului: „aici unde mitologia valahă/ toarce aceleași nesfârșite povești…/ aici unde întrebările lumii/ abia de ne ating epiderma”. Secțiunea a doua a volumului readuce, prin câteva reprezentări arhetipale, valorile sacre la scopul lor cosmic: „să aluneci pe pârtia unui curcubeu”, „să te scalzi într-un lan de trifoi”, „să te-nvelești cu norul/ care lenevește pe câmp”. Este o lume a miracolelor impulsionate de credința în revelație, adică de acceptarea ca parte a lumii. La marginea cerului configurează codul etic al inițierii: totul de coace-n cuptorul câmpului, „bobul de grâu/ pe care patinează furnica”, „câinele/ înghițit de zarea pământului”, „acest pustiu arzător/ clocit de un soare vrăjmaș”. Ziua de vară evoluează și se încheie conform așteptărilor: „o mână obosită/ aruncă la groapa din vale/ cenușa trecătoarelor zile”. Un pumn de cireșe descifrează, în același registru, frumusețea unei lumi pe care mulți nu o înțeleg: „un câmp pe care/ fac instrucție macii, un tanc ținând de coarne/ un plug” (…) „așa ar arăta lumea noastră/ dacă n-ar fi altfel”.

O altfel de lume este pusă în lumină în poemul Întâmplări într-o curte de țară, ca o parafrază a textului blagian. „Textualismul s-a născut la sat” declară poetul. Apoi enumeră semnele miraculoase: „pisica originară reproduce anual/ drăgălașe copii legalizate/ iar ecoul din mugetul vacii/ răscolește sintaxa limbilor (…)/ aici orice întâmplare își găsește perechea/ într-o carte/ ca acest zbor deasupra unui cuib de berze/ sau ca strigoii care se-ntorc teferi/ din moarte”.

A treia secțiune a volumului vizează condiția umană, privită în evoluția ei sacru-profană: „noi sudiștii avem sângele iute/ și privirea de șoim/ cu care ținem orizontul aproape…/ pârtia noastră șerpuiește prin lanuri/ iar pentru gropi curcubeul ni-i punte”. Finală aduce în absolut nuanța de „sudist”: „ca să nu mai vorbim/ de tradiționala noastră transhumanță/ când uriașele turme de mașini/ le coborâm la vecinii bulgari”. Ultimul poem rostește o rugăciune cu ecou arghezian: „scoate-ne cuiele din mâini/ și picioare/ ia-ne cununa de mărăcini…/ ci doar să ne deschizi și nouă/ poarta cea mare/ ca să tragem cu ochiul/ cât să respirăm”.

Parcurgând liric și ironic un calvar al mântuirii tragice, poezia lui Liviu Capșa se situează – cu grație stilistică și excelență imagistică – „la marginea cerului”, așa cum sugerează coperta inspirată, realizată de Ionuț Broștianu.