Steinar LONE a fost distins de ICR, în cadrul FILIT 2024, cu Premiul pentru cea mai bună traducere a unei cărți din limba română în anul 2023 pentru traducerea în limba norvegiană a romanului Solenoid de Mircea Cărtărescu (distincție ex-aequo, alături de Bruno Mazzoni1 pentru traducerea în limba italiană a volumului de versuri Variațiuni pe o temă dată de Ana Blandiana).

Cu ocazia primirii acestui premiu, traducătorul Steinar Lone a rememorat, cu emoție, pe scena Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași, începuturile apropierii sale de limba română. Reproducem integral discursul său, veritabilă pagină din istoria recentă a literaturii române contemporane, urmat de un fragment inedit în limba norvegiană din romanul Întâmplări în irealitatea imediată de Max Blecher.

„Stimate membre ale juriului,

Dragi prieteni și colegi,

Doamnelor și domnilor,

În primul rând, mii de mulțumiri juriului și Institutului Cultural Român pentru acest premiu. Mă bucur enorm de această onoare. Faptul că îl împărtășesc cu un alt traducător nu mă deranjează – nu primim fiecare o jumătate de premiu, pentru fiecare dintre noi este un premiu întreg. Și cum deseori traducătorii nu prea sunt luați în seamă – minunat acest premiu, iar faptul că doi traducători sunt onorați în același an – și mai bine. Și minunată această tabără pentru traducători, cum este FILIT, unde sunt invitați și câțiva scriitori, să ne distrăm și noi.

Mă bucur mai ales pentru Bruno Mazzoni [1], care a fost nominalizat, acum doi ani tot pentru Solenoid. Și deoarece anul trecut premiul a fost dat lui Sean Cotter, tot pentru Solenoid, am crezut că Solenoidul meu norvegian nu va avea nicio șansă. Mă bucur deci și pentru Ana Blandiana – doar nu este un premiu pentru cea mai bună traducere a unei cărți scrise de Mircea Cărtărescu!

Dar pentru mine e și mai important că este un premiu pentru o carte a lui Mircea, și mai ales pentru Solenoid. Am mai tradus literatură română, dar Mircea și cărțile lui au un loc special în mintea mea, în creierul meu. Aproape literalmente. Îl cunosc pe Mircea de vreo treizeci de ani – prin cărțile lui, jurnalele, eseurile, dar și personal. Este cu un an mai mic, născut în 1956, eu în 1955. M-am recunoscut în descrierile lui ale unui oraș – București – în care și eu am trăit, în anul universitar 1978-79. În Orbitor, protagonistul și alter ego-ul lui Mircea nu ajunge la universitate, dar am înțeles repede că adevăratul Mircea Cărtărescu a frecventat facultatea cam în același timp ca mine. Sigur ne-am întâlnit pe scările facultății, m-am gândit. Dar numai când am citit Solenoid mi-a picat fisa.

În octombrie 1978, când abia împlinisem 23 de ani, am descălecat în Valahia, la Gara de Nord din București, și am fost instalat la Căminul Grozăvești. Unde l-am avut pe un anume Jan Willem Bos, din Olanda, ca tovarăș de cameră. A plecat azi, din păcate, dar marțea eram în același avion de la Viena. Și el l-a tradus pe Mircea.

Citind Solenoid, mi s-a făcut pielea de găină când tânărul student protagonist intră în Librăria „Mihai Eminescu”, peste drum de facultate. De câte ori nu am trecut și eu pe acolo! Apoi, m-am uitat mai atent la text – și la biografie: în care an? Mircea a luat bac-ul în 1975, a făcut nouă luni stagiul militar, deci primul an la facultate a fost 1976-77. Cu prima ocazie, l-am întrebat pe Mircea:

– În 78-79, erai în anul trei?

– Mm. Da, cred că da… Da, așa a fost.

– Și ai fost la cursurile de istorie a limbii române cu profesoara Florica Dimitrescu?

– Da, da! Și-a adus aminte de ea.

– Eram și eu…

Am fost amândoi la aceste cursuri, în amfiteatrul „Odobescu”, toamna, iarna, primăvara 78-79. Fără să ne cunoaștem.

Ce vremuri erau! Pe care le-am reîntâlnit zeci de ani mai târziu – într-o carte. În Solenoid. „Vremurile de tristă amintire”, desigur. Dar și tinerețea mea. Ca oaspete în țară. Cu pașaport – norvegian. Am plecat. Și totuși…

În amfiteatrul „Odobescu” stăteam de obicei în prima bancă. Era clar că eram străin: înalt, slab, blond, cu părul cam lung, cu o barbă – roșcată. Aveam ochelari evident de origine non-autohtonă. Și la cursuri, nimeni nu îndrăznea să vorbească cu mine – un astfel de comportament nu era bine văzut de activiștii uteciști – Uniunea Tineretului Comunist.

Cred că pe atunci aveam deja niște idei vagi că poate, odată, voi putea traduce ceva din literatura română. Chiar aveam candidați: citisem Baltagul și Patul lui Procust. Dar nu știam, nici nu mi l-aș fi închipuit, că puștiul slăbănog cu părul deja prea lung și o mustăcioară subțire, mai sus, probabil, în amfiteatru, pe care nu l-am remarcat atunci, mai târziu avea să scrie mii și mii de pagini care apoi aveau să fie traduse de mine. Atunci, el și colegii lui, în cuvintele sale, din Creionul de tâmplărie, „stăteam cot la cot pe băncile scrijelite și mâzgălite ale amfiteatrului «Odobescu», uitându-ne pe geam sau după muște pe când cine știe cine ne vorbea de la catedră despre cine știe ce…” Istoria limbii române!

Mi-aduc aminte profesoara, dar nu mi-aduc aminte nicio față, niciun chip, nimeni dintre studenții anului trei. Poate câteva fețe din anul întâi, unde frecventam mai multe cursuri. Iar tânărul Mircea poate că nu m-a observat pe mine, nu știu. Dar deja, în anul trei, Mircea era cunoscut ca un student extraordinar și un poet foarte talentat. Desigur avea ambiții: să scrie, să publice. Dar nu și-ar fi închipuit că peste zece ani și ceva, sistemul comunist se va prăbuși. Nici eu nu mi l-aș fi putut închipui. Și că el va putea călători în străinătate, că va fi „Writer in Residence” la Universitatea din Iowa, că va fi lector de limba și literatura română la Universitatea din Amsterdam, câțiva ani, în anii ʼ90, unde va cunoaște un (încă) tânăr olandez care făcuse studii în România, iar acest olandez avusese la Grozăvești un tovarăș de cameră din Norvegia interesat de literatura română. În ianuarie 1994 Mircea va trimite acestui norvegian prima ediție necenzurată a Nostalgiei. De unde a pornit totul.

Acolo, în 78-79, nimeni dintre noi nu știe. Mircea nu știe că va fi tradus peste țări și mări, chiar în exotica limbă norvegiană – de lunganul blond și misterios din prima bancă din amfiteatrul „Odobescu”. Mircea nu știe nimic despre călătorii și burse, despre traduceri publicate în străinătate, despre premii literare internaționale de prestigiu și nu știe, cum scrie în Solenoid despre „celălalt”, că va fi „invitat la târguri de carte în îndepărtate țări nordice”. Ca mulți din aceasta generație, Mircea era ferm convins că nu va putea ieși niciodată din țară.

Iar atunci, în 78-79, eu nu știu că peste ani voi traduce câteva mii de pagini scrise de acest tip ciudat de la cursurile de istorie a limbii române. Nu știu acolo, eu, că voi călători înapoi în România de mai multe ori după 90, nu știu că voi merge la FILIT la 45 de ani de la aceste cursuri odobeștiene, și nu știu, nici nu mi l-aș fi putut imagina atunci că într-o Românie schimbată aproape din temelii, într-o duminică seară din octombrie, pe scena Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași, voi sta cu acest premiu.

Mulțumesc.

Steinar Lone”

[1] Bruno Mazzoni este invitatul rubricii OM de CUVÂNT.

Steinar Lone și Bruno Mazzoni, FILIT 2024