Valeriu GHERGHEL

Nu știu dacă toți oamenii își fac bilanțul, când sunt pe moarte, sau în preajma ei. Mai degrabă, nu. Au ceva mai urgent de realizat. Și, oricum, de obicei (sau întotdeauna), moartea le-o ia înainte, e mai agilă decât bietul muribund. Și apoi, la ce bun să faci adunări și scăderi (5 momente de fericire, alte 5 de necaz, 5 momente nedecise, nici albe, nici negre, de culoarea spălăcită a vieții), când știi prea bine că tot nu-ți vor folosi la nimic. În fond, nimic nu te consolează după ce ai închis ochii o dată pentru totdeauna. Cinic vorbind, adică alungând orice iluzie, bilanțul cu pricina nu poate transforma faptul morții în ceva acceptabil, într-o epifanie.

Îmi amintesc că poetul Mihai Ursachi a mărturisit odată că nu simte nici cea mai mică spaimă în fața morții: „De ce m-aș teme de moarte, icre negre am mâncat, vin de Porto am băut, femeile m-au căutat, și nu în număr mic, lumea am colindat-o, am locuit în Țicău, în Lisabona, în La Jolla, în Texas, în California, la Doi Peri, l-am citit pe Heidegger pe când înotam pe spate în Pacific, mi-am cumpărat un Dodge încăpător (pot urca zece femei în el și tot mai rămâne loc pentru a unsprezecea), de muncit n-am muncit nici o secundă la stat, n-am fost rob nimănui, sunt în orice clipă pregătit, moartea poate să vină oricând, o aștept…”.

Era în 1990, Ursachi avea 49 de ani. A murit în 10 martie 2003. N-am conchis din afirmația lui că un om trebuie să mănânce neapărat icre negre pentru a spune că a trăit din plin și că nu se teme de moarte. Și n-am dedus, firește, nici măcar faptul că poetul chiar nu simțea un frison, când se gândea la sfârșit.

Sigur, oamenii trăiesc dintotdeauna ca și cum nu vor muri niciodată, pentru ei moartea este o imposibilitate, se întâmplă doar altora, într-un timp care nu coincide cu al nostru. Bilanțul vieții este, așadar, o raritate, un lux întunecat, deși în Evul Mediu, era o practică obișnuită. Mai nou a devenit ceva facultativ, un moft, o preocupare bigotă, ceva desuet.

Și totuși, vi-l amintiți pe Don Fabrizio Corbera, principe de Salina, duce de Querceta, marchiz de Donnafugata, protagonistul romanului Ghepardul? Am recitit de curând (asta înseamnă chiar ieri) partea a șaptea a cărții lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, care începe așa: „Don Fabrizio cunoștea senzația aceea dintotdeauna. De zeci de ani simțea cum fluidul vital, facultatea de a exista, viața deci, și poate și voința de a continua să trăiască se scurgeau din el încetul cu încetul, dar necontenit, ca firișoarele de nisip care se îngrămădesc și curg unul după altul fără grabă și fără opriri prin orificiul strâmt al unei clepsidre” (p. 230).

Și apoi: „Făcea ultimul bilanț al vieții sale, voia să strângă la un loc, din imensul morman de cenușă al indiferenței, firișoarele de aur ale momentelor fericite… În umbra care se întindea încercă să socotească cât timp trăise cu adevărat: creierul nu mai reușea să facă un calcul simplu… «Am șaptezeci și trei de ani, am trăit cu adevărat, vreo doi… trei cel mult». Dar durerile, plictiseala cât însemnaseră? Era inutil să se forțeze să socotească: tot restul, șaptezeci de ani” (pp. 239-240).

Din păcate, concluzia este una singură: nu-i bine să-ți faci un bilanț decisiv, mai ales când nu mai ai posibilitatea de a-l corija și îmbunătăți. Rezultatul iese întotdeauna (dar întotdeauna!) negativ. Decât să trăiești încă o dezamăgire, mai bine îl amâni indefinit… Judecata o vor face alții…

P.S. Am folosit: Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Ghepardul, traducere de Gabriela Lungu; cuvânt înainte de Gioacchino Lanza Tomasi, București: Humanitas Fiction, 2011.