Călin CIOBOTARI

Recent, la Teatrul „Matei Vișniec” Suceava, am asistat la un debut în regie: Cioburi, o adaptare după textul lui Jeroen van den Berg, cunoscut în spa­țiul românesc sub titlul Aniversarea. Un debut atipic, pentru că spectacolul Alexandrei Bandac este atât de bine con­struit, încât nu are nimic din stân­gă­ciile inerente ale unui „prim spec­ta­col”. Nu vezi în el nici epatările speci­fi­ce re­gi­zorului aflat la început de drum, nici ex­cesele de spectaculozitate pe care le caută cu tot dinadinsul, nici efor­tu­rile unei semnături cât mai vizibile, nici nai­vitățile unor „soluții” menite să-ți ia ochii. Întreaga arhitectură spectaculară stă sub semnul echilibrului și al unei in­te­ligențe artistice neobișnuit de mature.

Lectura pe care o practică Alexandra pe textul olandezului van den Berg nu se limitează la o simplă pri­vire aruncată în interiorul unei familii modern-burgheze. E mai degrabă o lec­tu­ră de tip cehovian ce are ca miză viața în general, în sensul acelor „scene din via­ță” (viața la țară, viața unei căsnicii etc.) cu care opera Cehov și, mai târziu, filmic, Bergman. O aniversare, mama îm­plinește 45 de ani, e și tatăl aici, „ani­mal” aparent domestic încercând să dea sărbătoritei ce-i al sărbătoritei, fiul și fiica la o vârstă a adolescenței. O ma­să festivă, cu aranjamente impecabile. Mama vorbește la telefon cu sora Thea și, deja, nori sumbri anunță furtunile ce urmează.

Misiune imposibilă

Foarte atentă la progresia stărilor per­so­najelor, reglând impecabil tem­pera­turile interioare și exterioare, Alexandra cultivă ambiguizarea, o altă practică cehoviană pe care o stăpânește. Rând pe rând, suntem tentați să iden­ti­ficăm vinovați pentru haosul sufletesc, familial, ce se instalează în scenă. Și, pe măsură ce spectacolul avansează, se do­ve­dește că ne aflăm într-o misiune im­po­sibilă. Nimeni nu e vinovat și, deo­po­trivă, toți sunt vinovați. Toți sunt agre­sori și, deopotrivă, toți sunt victi­me. Un singur lucru e cert: nimeni nu e fericit. Iar spectacolul pare că devine unul despre imposibilitatea fericirii, după cum, mai târziu, ia forma unui eseu despre imposibilitatea plecării/ salvării. Prin jocul pregnant al Cristinei Florea (Mama), Cioburi ni se relevă și ca o tulburătoare introspecție, nu lip­si­tă de panică și exasperare, a femeii de vârs­tă mijlocie ce își contemplă îmbă­trâ­nirea și spaima că nu mai stârnește ni­mic în cel de lângă ea. Apoi îi asculți pe cei doi adolescenți și ți se pare că ai prins un alt fir: traumele copiilor cres­cuți într-un mediu toxic, aproape sacri­fi­cați de un egoism parental furibund. Și așa mai departe… Neputința de a de­ci­de cu fermitate despre ce e acest spec­tacol e unul din marile lui atuuri și, din nou, surprinde abilitatea regizoarei d­bu­tante de a stratifica atât de rafinat multiplele sensuri pe care le decupează din text.

Un alt plus al spectacolului este evo­luția spațiului (scenografia este sem­nată de Sebastian Rațiu), pe traseul or­dine deplină – dezordine/ destrucție totală, reflectând, desigur, spațiile psi­ho­logice în derivă ale personajelor. Pe pere­tele multifuncțional din fundal, gra­fica video (video designul îi aparține lui Mihai Nistor) ne indică, în mod con­cret, această degradare: o fisură ce se extinde tot mai mult, tot mai ame­nin­țător. Masa, violent golită de plato­uri, pahare, farfurii, devine pantă, ba, mai mult, scenă-pantă și ea multi­func­țională: ba val către o nouă (iluzorie) fericire spre care se aruncă o altă femeie adânc nefericită (Thea), ba tobogan pe care alunecă destine, speranțe, idealuri, ba suspendare a unui monolog final ultim, emoționant până la cruzime. Ima­gini foarte intense se nasc sub ochii noștri (luminile de spectacol generează frec­vent vizualități remarcabile, alter­nând culorile calde și reci, într-un caru­sel vizual de senzații și trăiri).

Joaca de-a temporalitățile e gravă și tandră. Alexandra îmblânzește un text altfel rece, apelând la formule de re­scrie­re regizorală a trecutului prin in­ter­me­diul copiilor ce dublează ado­les­cen­ții din piesă: copii-amintire, rătăcesc prin scenă, asemenea unor fantome ce stâr­nesc nostalgie în personaje, dar și în spec­tatori. Ei poartă cu sine semnele unor vremuri frumoase, reflexele lumi­noa­se ale începuturilor și ale altor ani­versări în care totul era diferit și în care fericirea încă nu devenise o himeră. Efec­tul e puternic, mai ales că, detea­tra­­lizat, încarcă scena de o căldură au­ten­tic umană. Fetița și băiețelul din dis­tribuție aleargă, se joacă, își văd de co­pi­lăria lor încă lipsită de griji și de cioburi interioare. Insertul video-marin, tenta­ția infinitului, a libertății, a faptului-de-a-fi-luat-de-val, e și el o acțiune de mo­difi­care a temperaturilor textului sursă. La fel, dezvoltarea dramaturgică a per­so­najelor din extratext, o mătușă și un unchi (o altă familie, alte drame, alte drifturi de derivă).

Cristina Florea își impune perso­na­jul în centrul interesului nostru, fără ca prin asta să obtureze intervențiile celor­lalți. Joacă în multiple registre: sno­bism, patetism, agresivitate, feminitate, exasperare, spaimă, maternitate debu­so­lată, umilință, puseuri de demnitate, orgoliu rănit. Actriță matură, stăpână pe mijloacele ei, Cristina ne poartă prin acest labirint interior al unui personaj pe care ni-l desenează în egală măsură ca demn de antipatie și demn de em­pa­tie. E unul dintre cele mai bune roluri în care am văzut-o la Suceava în toți acești ani. Monologul ei din final, sin­gu­rătatea absolută pe care el ni-l ino­cu­lează, bilanțul a tot ce se câștigă și se pierde într-o viață, efectul de genera­li­ta­te către o voce feminină plurală, nu doar individuală, toate acestea ne înso­țesc mult timp după ce spectacolul s-a terminat.

Non-relații

Cătălin Mândru, la rândul său, știe să ni-l arate pe „pămpălăul” de azi, tatăl ironizat inclusiv de copiii săi, dar și res­turi ale unui bărbat de altădată ce obiș­nuia să își trăiască intens viața. E ceva ionescian în personajul său, un fel de masculinitate în blocaj, un ecou absurd de existență ce îi scapă mereu printre de­gete. Dezolantul sentiment al ratării ne e livrat picătură cu picătură, uneori cu discrete ieșiri spre comedie, alteori brutal, asemenea unui strigăt ce trebuie să iasă în lume. Delu Lucaci și Alex Marin recurg la delicate compoziții spre a recrea adolescența cu revoltele și lu­di­cul ei, dar și traduceri ale unor an­goase pe care mediul în care au crescut le-a lăsat în ei. Relațiile și, mai ales, non-re­la­țiile cu părinții sunt punctate precis, uneori prin izbucniri agresive, al­teori prin interiorizări sau prin dife­ri­te formule de auto-izolare. Diana Lazăr și Bogdan Amurăriței, într-un cu totul alt registru estetic, aduc în scenă o altă rela­ție de cuplu, și ea tarată de neîm­pli­ni­re și de dezolantă ratare. Mai ales asu­pra lor se exercită coregrafia argentinia­nu­lui Juan Cruz Luque, ce aduce câte­va note suplimentare de poeticitate con­tra­puse sau aplicate inspirat unor situ­ații fruste. Un aer ibsenian defi­neș­te acest registru secund în care o femeia mării cu remi­nis­cențe din Nora par că își dau întâl­nire în interpretarea plină de substanță a Dianei.

Mai mult decât un simplu debut, spectacolul Alexandrei Bandac anunță apariția unei noi voci feminine în regia românească. E o voce sonoră, parti­cu­lară, sensibilă, analitică, contemplativă și intruzivă, atentă, (auto)reflexivă. Sper să se facă auzită și recunoscută în cât mai multe contexte teatrale…

Teatrul Municipal „Matei Vișniec” Suceava, Cioburi, adaptare după Aniversarea,  de Jeroen van den Berg.  Regia: Alexandra Bandac Marian. Scenografia: Sebastian Rațiu. Coregrafia: Juan Cruz Luque. Video design: Mihai Nistor. Distribuția: Cătălin Ștefan Mândru, Cristina Florea, Delu Lucaci, Alexandru Marin, Diana Lazăr, Bogdan Amurăriței și copiii Amalia Calinciuc, Adela Ioana Boca, Victor Apetrei, Petru Petrariu.  Data vizionării: 3 aprilie 2025.