Oana BOCA STĂNESCU

La finalul anului trecut, la o cunoscută emisiune de la TVR Cultural, am auzit o replică care m-a pus pe gânduri. Se discuta despre cea mai recentă ediție a Barometrului de consum cultural, iar una dintre invitate, parte din echipa care a lucrat la cercetare, a fost rugată să explice datele din studiu referitoare la consumul de carte. Și a făcut-o: „De ce nu mai citim, de ce nu prea ne mai descurcăm în alegerea cărților? Pentru că am omorât critica literară”.

Pentru o clipă, am simțit nevoia să verific în ce an ne aflam. Ei bine, calendarul m-a liniștit: chiar eram în 2024, final de noiembrie. Eu mai știam asta, îmi amintesc chiar că anul a debutat cu un anunț un pic neliniștitor de la Amazon: pentru că fascinația oamenilor de a scrie cărți cu ajutorul inteligenței artificiale a devenit un fenomen atât de grav, cunoscuta platformă a decis să implementeze o nouă politică pentru autorii Kindle, limitându-i la autopublicarea a maximum trei cărți pe zi.

Deși între cele două lumi pe care le ilustrează evenimentele amintite de mine aici se cască un hău, astăzi, ele      însoțesc viețile noastre de cititori și cred că alăturarea lor poate fi un bun pretext pentru a încerca să vorbim despre cum mai citim astăzi. Care sunt autoritățile care mediază procesul receptării de texte?

De la Pierre Bourdieu citire, cartea este un bun simbolic, deopotrivă marfă și semnificație. Un produs special, care există într-un univers în care fiecare titlu este un brand în sine, iar circulația textelor în timp și spațiu, dincolo de contextul producției lor, are nevoie de un întreg sistem de mediatori. Ca să putem creiona harta acestor mediatori, cred că este important să încercăm să explicăm un pic contextul cultural în care citim astăzi texte. Spun „texte”, și nu „cărți”, pentru că sfera online găzduiește o cantitate însemnată de literatură electronică: texte născute în mediul digital, hypertexte, care uneori iau chiar forma unor spectacole multimedia.

Cultura participativă

Am intrat în cea de a patra etapă a istoriei literaturii – „vârsta” digitală, după ce aceasta a parcurs, pe rând, etapa oralității, cea a manuscriselor, respectiv etapa reproducerii mecanice. După „marea paranteză Guttenberg”, trecerea spre digital, cel de al treilea salt din istoria mediilor care au acompaniat de-a lungul timpului consumul de texte, a modificat radical posibilitatea oamenilor de a distribui și consuma materiale scrise.

Iar schimbarea majoră pe care i-o propune mediul digital consumatorului de literatură este extragerea acestuia din solitudine. Posibilitatea de a analiza un roman împreună cu un grup de cititori, online, transformă complet ceea ce noi înțelegeam prin „citit” – o experiență care îi oferea cititorului bucuria intimă a propriilor analogii.

Cu alte cuvinte, putem vorbi despre un nou tip de integrare virtuală a cititorului. Cunoscutul cercetător și profesor de studii media Henry Jenkins vorbește despre „cultura participativă”, cercetătorul american specializat pe analiza discursului James Paul Gee, aduce în discuție conceptul de „spații de afinitate”, istoricului cultural Walter J. Ong îl numește „oralitate secundară”, iar numeroase alte studii de pe ambele maluri ale Oceanului folosesc adesea sintagma „lectură socială”.

Dar lectura socială nu este o realitate nouă. Însă, odată cu instalarea computerului în relația intimă tradițională dintre cititor și text, s-au produs modificări substanțiale: de la aducerea în planul receptării publice a altor forme de texte decât cele naturalizate canonic, până la o serie de deplasări ale obișnuințelor de receptare. Astăzi, lectura socială nu mai înseamnă doar grupuri de lectură, cluburi de carte sau analizele de texte în cadrul unor dezbateri academice, ci înseamnă, în egală măsură, și influența puternică pe care o exercită cititorii unul asupra altuia în cadrul unor grupuri fondate pe împărtăşirea aceluiaşi mod de interpretare a discursului. Lectura socială reprezintă deopotrivă un proces social, cât și învățare socială: microcomunități de cunoaștere, aderarea conștientă și pragmatică a indivizilor la forme de cunoaștere și conștiință de grup.

Dacă în cultura scrisă „verdictele” le erau solicitate celor despre autoritatea cărora exista un consens comunitar, în epoca oralității secundare participarea este democratică. Ba, mai mult, participanții la conversație se consideră nu doar îndreptățiți, ci chiar datori să ia parte la dialog.

Apoi, aș mai remarca faptul că parte dintre mecanismele care leagă cititorii în cadrul lecturii sociale digitale implică și un număr însemnat de instrumente care lucrează în sprijinul lumii publishingului de carte. De multe ori, agenți non-umani intervin în peisaj: și mă refer aici la algoritmii creați să recomande cărți-pereche celei pe care cititorii o au în vizor și în general la toți algoritmii de consum de narațiune din afara culturii literare.

Noi, toți cei care suntem migranți digitali, continuăm să citim cărți și să dăm pagina, iar când ajungem la final, pe textul de coperta a patra, regăsim, cel mai adesea, extrase din cronici sau citate din autori naturalizați canonic – deci critica literară nu a murit. Citim însă și derulând de sus în jos, în noul context cultural socio-tehnologic și acceptăm că mediatori pot fi și instanțe precum Goodreads sau alți cititori din cadrul unor comunități de lectură la care am aderat și am rămas fideli. Tânăra generație de cititori sau potențiali cititori crește, însă, și își hrănește pasiunea pentru povești în acest nou context, în care emoțiile împărtășite tind să domine introspecția solitară. Poate că ar trebui să ne gândim mai des la asta.