Florin IARU

Prin 2010 sau 2011, a existat un proiect al unei promotoare culturale, Simina Diaconu, și al prietenilor ei, pe nume „Revista de povestiri”. S-au decis s-o publice, s-o promoveze și ne-au invitat pe mine și pe Marius Chivu la alcătuirea ei. Însă revista s-a terminat repede (entuziasmul, iubirea, visarea și tehnoredactarea nu ajung, mai trebuie și oleacă de meserie), dar ideea a rămas. Simina ne-a întrebat dacă nu vrem să ținem un curs de scriere creativă. Ne-am uitat unul la altul și am zis da. De ce? Păi, era suficient să te uiți la literatura română de la sfârșitul primului deceniu. Apăreau maximum 10-20 de cărți de proză românească și cel puțin trei sferturi dintre ele erau de necitit. Alea ilizibile erau doldora de un ego revărsat, pretențios, confuz, dezlânat. Literatura română număra maximum cinci cărți onorabile pe an. La nivelul unei culturi naționale, asta e iarna atomică. Însă în acele volume „ilizibile” erau și idei, fragmente, noduri epice interesante. Din păcate, totul năclăit în peltea. Repet, ca să fiu bine înțeles: nu toate aparițiile erau rele sau submediocre, dar, în marea lor majoritate, păreau publicate de milă și – lucru important – neredactate. Așa că am marșat cu vioiciune.

Am plănuit două cursuri pe an, începând cu 2012. La prima strigare au răspuns peste 70 de aspiranți. Am citit de ne-a trecut os prin os și am ales cam treișpe-paișpe. Abia mai târziu aveam să ne dăm seama că doisprezece e maxim rezonabil, dar eram la început, habar n-aveam cum se face. Încă de pe atunci, eram convinși că știm cu precizie cine va reuși și cine, nu. Ghinion. Ne-am înșelat. Nu neapărat cei mai talentați au mers mai departe. Ci aceia și talentați, dar și muncitori. Pentru că scrisul e o meserie care trebuie practicată zi de zi. Învățată, stăpânită, dresată.

Câțiva ani nimeni nu a avut nimic de obiectat, am mers pe burtă, dar, de la o vreme, lumea s-a prins că apăreau nume noi pe piață, cu un „stil” mai limpede, mai direct. Așa s-a aflat că trecuseră pe la un curs de creative writing. Primele reacții au fost „românești”: „cursurile astea sunt o aiureală”, „dacă ai talent, scrii”, „e o pierdere de vreme”, „toți seamănă între ei”. Cu cât realitatea literară era mai bogată (în primii șase-șapte ani am „produs” vreo 10 debutanți) cu atât împotrivirea devenea mai radicală. Un june de la Cluj (de unde naiba din altă parte?) a exprimat ritos convingerea că oameni fără patalama universitară nu au cum să-i învețe pe alții. Iar un egoman ca Dan Alexe, omul despre care Marius Chivu a scris poate cea mai distrugător-comică cronică evăr, a decretat că suntem niște escroci. Dar viața e frumoasă și nu ține seama de aiureli.

„Oricine poate găti”

Spre începutul celui de-al treilea deceniu, au mai apărut cursuri de proză. Marin Mălaicu Hondrari, Cosmin Perța, ca să nu mai vorbim de Iulian Tănase. Azi putem număra peste 40 de scriitori care au debutat fără pile, fără presiuni, fără căi ocolitoare, dar cu aceste cursuri în spate. Logica lor internă a fost una: oricine poate scrie. În filmul „Ratatouille” (pe care îl ador), Antonin Ego e dușmanul neîmpăcat al bucătarului Gusteau. Gusteau scosese o carte, Oricine poate găti, pentru publicul larg. De aici a plecat ura lui Ego. Avea dreptate. Nu oricine poate găti cu măiestrie, gust, rafinament și inovație. Nici gând. Dar cel care face asta poate fi oricine. E o chestie de așezare în oală, exact ca în cărțile bune sau în cărțile proaste. Și cele bune, și cele rele folosesc cam aceleași ingrediente, cuvintele. Ordinea și frecvența lor fac diferența.

De fiecare dată când intru într-o discuție care se învârte în jurul cursurilor, constat că oamenii habar n-au despre ce e vorba, dar știu mai bine că nu e bine. Cu ocaziile astea pricepem (eu și Marius) de ce e România la coada literaturii europene. Potențialul autor, singuratic și cuminte, e năucit la cap de bășini teoretice: scrisul artistic, cuvintele și expresiile frumoase, noblețea caracterelor și, deasupra tuturor flecuștețelor ăstora, geniul care se lasă penetrat de inspirație. Cum să te învețe cineva? Păi, asta e artă? Din păcate, decenii de-a rândul, a umblat despletită prin România această fantomă „creativă” și de aia avem cel mai mic număr de scriitori pe cap de cititor furajat. Și, de asemenea, cel mai mic număr de traduceri în limbi de circulație.

cum să nu scrie

Ei bine, ceea ce îi „învățăm” pe aspiranți e să citească și să taie. De fapt, cum să nu scrie. La început, e o mare uimire. Atât de simplu? Cum, literatura nu e cu turnulețe? Cu metafore, tropi? Păi, asta e artă? Nu. Ia să citim câțiva scriitori adevărați (de la Kafka și Cehov la Harms sau Coetze). Câtă îmbârligare, atâta tristețe! Când se lămuresc că e mai „artistic” să descrie exact ce văd, ce aud și, mai ales, cum să aleagă între miile de lucrușoare pe care vor să le povestească taman pe ăla care le cuprinde pe toate, se luminează. De acolo e ușor. Am deschis ușa sau fereastra pe unde viitorul autor va merge sau va zbura singur mai departe. Atât. Cursul nu învață pe nimeni cum să scrie. E viața lor, e talentul lor, e viziunea lor. Ci cum să nu scrie. Ce să nu pună în pagină. Cum să evite poncifele și gargara, ideologia și aroganța. Cum să taie burțile fără să clipească. Cum să creadă pe deplin în ceea ce scriu. Cum să găsească drumul drept al poveștii și cum să nu se piardă pe potecile divagațiilor inutile, ori ale filosofărilor abisale. Orice scriitor bun scrie în primul rând despre sine și despre cum vede el lumea. Personajele, subiectele și cuvintele sunt uneltele lui. Asta iubim la un autor.

Am să dau un fragment dintr-o corespondența privată, de după curs. (Nu e foarte tânăr, dar va fi foarte valabil, în curând.) Bună, Florin, Am avut nevoie de o noapte și încă o bucată de zi ca să îmi dau seama că s-a terminat „de-adevăratelea” cursul. Vreau să îți mulțumesc pentru tot. Am învățat mai multe lucruri, dar unul în mod special îmi bâzâie în cap încontinuu pentru că este atât de simplu și atât de important că nu se poate scrie fără el. Nu îmi vine să cred că nu mi-am dat seama niciodată până la tine că trebuie să ieși din ceea ce scrii ca să fie bun. Eram de părere că, dacă simți scrisul, dacă te implici emoțional, nu ai cum să greșești, dar tocmai pe dos stau lucrurile. Nu răceală, ci obiectivitate. Nu absență, ci distanță. Pentru asta și pentru super-puterea pe care o ai de a vedea ce trebuie editat într-un text mă văd obligat să îți fac o sinceră declarație de iubire. Dacă îmi permiți, după ce pun șublerul pe textele mele, mi-aș dori mult, evident dacă ai timp, să ne vedem câteva clipe. Mulțumesc, încă o dată, pentru tot!