Charlotte URBAIN

De la tăbăcari la parfumieri,  cum a devenit Grasse terenul predilect al măiestriei în parfumerie?  O mică istorie întinsă pe mai multe secole,  fasonată de marea istorie a Franței  și care îi conferă orașului notorietatea de astăzi.

Regiunea Grasse se bucură de o situație geografică excepțională, cu o climă deosebit de agreabilă și favorabilă culturii a numeroase specii florale și aromatice. Beneficiind de soarele Sudului, de blândețea Mediteranei, de răcoarea nocturnă datorată altitudinii și de abundența cursurilor de apă, orașul a cunoscut un avânt semnificativ încă din Evul Mediu.

În secolul al XV-lea se dezvoltă aici o importantă industrie de tăbăcărie, aducându-i orașului un renume european. Pielea de Grasse este celebră pentru calitatea sa, dar și pentru culoarea verzuie, obținută prin macerare în mirt. Așadar, clima foarte îngăduitoare a regiunii a permis, pe la 1560, plantarea iasomiei pe suprafețe vaste. Producția de trandafir de mai (Rosa centifolia), tuberoză și lavandă completează treptat peisajul înconjurător.

Pereche de mănuşi,  începutul secolului XVII, piele, mătase și fire metalice. Metropolitan Museum of Art (N°28.220.1.2), New-York.

Planșa 1 a părții dedicată „Confecției de mănuși” din Enciclopedia sau  Dicționarul Raționat de Științe, Arte și Meserii de Diderot și d’Alembert, 1762

Alipirea Provenței la coroana Franței contribuie la susținerea producției locale de piele și câștigă favorurile curții. Cucerită de mănușile parfumate care ascund mirosul pieilor tăbăcite – pe care i le-a dăruit un tăbăcar din Grasse –, Caterina de Medicis ar fi recomandat, în decursul unui sejur în oraș, utilizarea procedeelor în vogă la Florența. Într-adevăr, ideea de a parfuma mănușile vine din Italia, unde Pompeo Frangipani, la sfârșitul secolului al XV-lea, a inventat un parfum pe bază de migdale, pentru a masca mirosurile puternice. În acest mod, pare-se, orașul Grasse s-a orientat spre parfumerie, inițiind relații comerciale cu Genova și Pisa. Nu există însă vreun document care să ateste vizita reginei Franței la Grasse.

Se vehiculează și prezența unui italian pe nume Tombarelli care, prin intermediul modei florentine a pieilor parfumate, ar fi transformat orașul tăbăcarilor într-un oraș al parfumeriei. Ipoteza este însă contestabilă, pentru că ne putem imediat întreba de ce alte orașe reputate pentru tăbăcăriile lor nu au cunoscut aceeași evoluție și nu au creat și ele corporații de parfumieri…

În orice caz, îmbălsămarea mănușilor s-a dovedit a fi deosebit de dificilă, după cum o demonstrează Simon Barbe, mănușar-parfumier, parizian care a sfârșit prin a obține, în 1699, „mănuși cu miros de floare naturală”. Pentru a anihila mirosurile degajate de pieile animale, spălarea lor este o etapă primordială, urmată de cufundarea lor într-o baie de esențe parfumate. Odată ce mănușa a fost confecționată, se purcede la o „așezare pe flori”, care constă în dispunerea mănușilor pe un strat de flori într-o cutie închisă. Operația trebuie repetată în medie din două în două ore, vreme de opt zile. Interiorul mănușilor este apoi pudrat, pentru a se asigura dispariția mirosurilor neplăcute și a ușura tragerea lor pe mână. Cererea crescândă pentru aceste produse, stimulată local prin importanta Facultate de Farmacie din Montpellier, contribuie astfel la avântul și prosperitatea locului. În 1614, Ludovic al XIII-lea creează corporația maeștrilor mănușari-parfumieri care, începând cu 1724, se dotează cu un statut specific și reunește, la Grasse, douăzeci și unu de membri. În 1651, Ludovic al XIV-lea continuă să elibereze brevetul de maestru mănușar-parfumier. Treptat, parfumeria devine activitatea exclusivă a fabricilor din Grasse, astfel că, în 1759, corporația maeștrilor parfumieri se desprinde de cea a mănușarilor. Acest renume, care dăinuie și astăzi, a fost consacrat de UNESCO în 2018, care a înscris pe lista patrimoniului mondial acel savoir-faire unic, legat de parfum, al regiunii Grasse.

[Fragment preluat din Fragonard Magazine nr. 9/2021. Traducere din limba franceză de Simona MODREANU]