Livia IACOB

Ioana Diaconescu, Serafim la vedere, editura Junimea, 2024, 136 p.

Citind cel mai recent volum semnat de Ioana Diaconescu, Serafim la vedere, publicat de Editura Junimea în 2024, îmi pare că primesc alte răspunsuri acum, în prag de obscură și rebelă primăvară, la întrebarea care nu-i dădea pace lui Rilke, încă de pe frontispiciul Elegiilor duineze: „Cine, din cetele îngerilor, dac-aș striga, m-ar auzi?”. Căci volumul acesta e scris cu viii și cu morții laolaltă, iar prin stănesciana sintagmă invoc în fapt atât memoria unor mari dispăruți, dragi poetei și omului care se ascunde cuminte în spatele cuvintelor, cât și binomul suflet/ trup, spirit/ materie, un factotum în jurul căruia se învârt lumina și întunericul acestor poeme. Seraficele aripi ce înveșmântează, între coperte, trăiri la limita conștiinței descriu o cale ascendentă, un urcuș vertiginos spre împlinirea actului creator desăvârșit. Iar în poeme precum Requiem, Spini și cenușă, Trupul razei, Stânca înaripată, Îngerul exterminator, Un înger, Moneda de carne, În nemurire sau Neapus, amalgamul de motive și nuanțe autobiografice mereu îmbogățind reflecția, suma de imagini și de tendințe ermetizante, toate se întâmplă firesc, fără întreruperi și aproape imperceptibil. Chiar „Și părerea ta Doamne/ Că piepturile se ridică respirând larg/ Pe când ochii cu bănuți pe fiecare pleoapă/ Coboară pe nevăzute/ Tot mai adânc în pământ” face parte din peisaj, alături de „pământul parfumat/ Pe care-l strâng în pumni în timp ce plâng”, cu tot cu leacul fricii, cum avea să adauge în poemul Un tigru de hârtie.

Poeta îți creează impresia că adună, dintr-un real contondent, al morții și pierderii ființelor cele mai apropiate, elemente dintre cele mai simple, banale, greu sesizabile, iar prin ele instituie universul închis, ca într-o fotografie de epocă, al propriei existențe poetice. Căci această fotografie a cuprins pentru totdeauna în ramele ei lingvistice chipul și sintagmele aproape manieriste ale „fiarei melancolice” de odinioară, cu care poeta dialoghează acum în lungi excursuri prin infraconștiință, prin inframemorie, adică în locurile unde posibilul și imposibilul se pot întâlni și pot conviețui. Pentru cei care l-au cunoscut, iubit și citit, mă refer desigur la Aurel Dumitrașcu, marele înger absent și dialogalul personaj închipuit aici în imagini transcendentale; pentru ceilalți, un origami ale cărui urme prin biographia litteraria, dar și prin biografia propriu-zisă a creatoarei se cer reconstituite fiindcă desenează, în ciuda distanței, un splendid puzzle de imagini și emoții. Este posibil ca Ioana Diaconescu să fi intenționat, precum Rimbaud odinioară, să reconstruiască în aceste poeme lumea „după chipul și asemănarea sa”.

oglinzi întoarse către sine

Ca să o poată reclădi din temelii, poeta, amatoare de esențe tari, într-o manieră asemenea lui Baudelaire, începe prin a o descompune, a o scinda în elementele ei primare. Această mișcare amplă a fost în egală măsură una dificilă, greu de realizat, de multe ori a erodat și deconstruit imagistica vastă, panoramică: „În oraș nimic de văzut/ Luminile se retrag/ Inima poetului dispărut/ Palpitând se aprinde/ Se stinge sub cohortele norilor” (Aurel Dumitrașcu). Perspectiva îmi pare deosebit de interesantă, psihanalizabilă chiar, fiindcă e tributară unei oglinzi întoarse către sine, o altfel de reluare intertextuală a eminescianului ochi închis afară… Zborul deasupra lumii, călătoria intermundană, desprinderea și transfigurarea nu mai sunt ale unui eu viu, prin urmare efemer, ci ale unui eu eternizat atât prin propria creație, prin misticismul discursului teozofic al acesteia, cât și prin dragostea pură, aproape surorală pe care i-o poartă mărturisitoarea acestor reverii, cea care participă la ele și le trădează prin forța verbului propriu: „Flămânde feline mă împart între ele/ Cu tandrețe/ Cu sete/ Îmi beau sângele din aorta deschisă/ Adormind nu simt nimic/ Când încep violent să-mi sfâșie carnea/ Și oasele/ / Să mă înghită cu totul”.

Prin tot periplul său prin zările lumii, serafimul la vedere, axis mundi al acestui volum și punctul nodal al inspirației poetice, una pe care criticul Cristian Livescu, cu justețe, o încadrase odinioară în categoria estetică a diafanului, observă că dragostea, care ar trebui să îi unească pe oameni, îi separă, îi aruncă prin toate colțurile lumii, îi învrăjbește și, poate cel mai odios, îi transformă în tirani o dată ce se experiază in absentia. Pretutindeni în paginile iscălite acum, Ioana Diaconescu încearcă apoi o recuperare a nobleței sufletești a oamenilor, a celor care și-au pierdut, prin căderea în timp, harul divin, capacitatea de a înțelege că lumile nu sunt atât de diferite, nici despărțite. Ca într-un joc, în care anumiți Domnișori în cutia cu vise ne vorbesc tot despre moarte, dar inocent și resemnat, ca o îmbrățișare a firescului: „Gemenii domnișori ca scoși din cutia cu vise/ Chemându-mă tăcut/ Uite o șaretă cu flori/ Și eu plângând și râzând/ Ascunsă în podul de aur sub vremuri mai grele ca plumbul/ Mă vor găsi nu mă vor găsi/ Și care din cei doi anume/ O de-ar fi rămas toate așa/ Și gemenii mei companioni de joacă/ Domnișori Cavaleri ai Trandafirului/ Ale cărui petale astăzi mă strâng/ Un corset viu pentru rochia de bal/ Îndepărtată/ Și întunecată”. Totul pornește din abisurile lăuntrice, de pe fundul prăpastiei, din neștiutele umbre ale conștiinței umane. Doar aici și numai în acea perioadă a regenerării care este sinonimă cu creația poetică totul prinde viață, adevăratele virtuți umane se lasă răsădite, asemenea unui altoi, pe trupul bolnav.

Lirica de acum a Ioanei Diaconescu nu-și propune să aibă, cred, virtuți terapeutice, cât mai degrabă scoate la iveală, pe alocuri involuntar, valențe profetice. „Proorocița” face chemare la pocăință și mesianism liric, chiar dacă din plin apocalips postmodern. Împământenită în durere, care e echivalentul stării de grație supreme și al apropierii de divin, ea deschide depărtatele lumi interioare cu o lacrimă, aceeași care va închide, simetric, volumul de poeme în care emblematica figură a poetului nemțean este condamnată la neapunere și, în același dans ritualic al vieții și al morții, „condamnă”, la rândul său, la înviere: „Lunecă picătura de ploaie/ Lacrima de partea cealaltă/ Să n-o văd/ Îmi arde obrazul/ Picioarele mi le îngroapă/ În iarba crescătoare/ Spre ceruri cu disperarea celui ce păstrează/ Preasfânt miracolul/ Cum se desface firul ierbii/ În săgeți călătoare” (În interior).