Ionel NECULA

Doru Scărlătescu, Pe urmele lui Dosoftei în Galiția, în căutarea tezaurului Moldovei, editura Junimea, 2024, 148 p.

În sfârșit, după noianul devălmășiilor pe care ni le furnizează nestatorniciile acestei lumi, primesc și o veste mai ozonată: Doru Scărlătescu – poet, eseist, eminescolog, critic și istoric literar – a pornit pe urmele Mitropolitului Dosoftei, iar aventura s-a sedimentat într-o carte de real interes istoric, literar și epistemic.

Nu știu dacă există o explicație plauzibilă, dar constat – bucuros, firește – că în ultimii ani viața și faptele vrednicului mitropolit moldovean a generat un interes neașteptat printre cărturarii noștri și-a generat mai multe ispite și abordări. Cu ceva timp în urmă, scriitorul Adrian Botez analiza, sigur, cu mijloacele criticului literar, traducerea Psalmilor de cinstitul părinte, subliniind apăsat, nu doar traducerea, dar și faptul că a adăugat, din proprie inițiativă, un psalm în plus la cei deja cunoscuți. Mai recent, Părintele Eugen Drăgoi din Galați a publicat corespondența lui Dosoftei și-a complinit-o cu toate explicațiile trebuincioase.

Astfel, pot afirma acest lucru, cartea lui Doru Scărlătescu, Pe urmele lui Dosoftei în Galiția, în căutarea tezaurului Moldovei, publicată de Editura Junimea în 2024, completează o bibliografie deja îmbogățită în ultimii ani. Asta nu înseamnă că lucrările consacrate cinstitului mitropolit se dedublează și se suprapun indistinct, pentru că fiecare se decontează dintr-o altă perspectivă și explorează alte aspecte circumscrise epocii și vrednicului de pomenire Dosoftei.

Exegeza lui Doru Scărlătescu pornește de la cele două campanii poloneze în Moldova, din anii 1686-1691, cu asaltul asupra Cetății Neamțului – subiect copios pentru literatura noastră de la Costache Negruzzi la George Coșbuc. Subiectul a fost așa de legendarizat și literaturizat, că e greu acum de ales realul de ficțiune. Greu dar nu imposibil, doar că pentru aceasta trebuia o privire perspectivantă și, bineînțeles, de parcurs întreaga bibliografie cumulată. Doru Scărlătescu și-a asumat această misiune și s-a implicat în devoalarea subiectului, cu ardoare, cu râvnă, cu zel. Îi regăsesc, și în această nouă partitură, aceeași acribie exegetică și aceeași aplecare pentru lucrul bine gândit, bine procesat și la fel de bine perspectivat.

Să precizăm, însă, că obiectul cercetărilor întreprinse de Doru Scărlătescu nu este viața și faptele evlaviosului Mitropolit Dosoftei, cât podoabele, odoarele și tezaurul Mitropoliei Moldovei luate de el în Polonia, odată cu retragerea oștii poloneze condusă de regele Ian Sobieski. Erau vremuri învolburate. Eșuând în expediția sa în ținuturile tătărăști, craiul Poloniei zăbovește o vreme în capitala Moldovei și, fără nici o explicație, el, sau oamenii lui pe care nu i-a împiedicat, a dat foc orașului și, în retragere, au prădat și vasele sfinte și moaștele Sfântului Ioan cel Nou, cu multe pietre scumpe și alte odoare de argint și de aur le-a luat cu sine și împreună cu ele pe însuși Mitropolitul (Dosoftei, ad.n.) care mustra fățiș fapta nelegiuită a ostașilor și se ruga de îndurare.

Toate acestea le spune Dimitrie Cantemir în lucrarea sa consacrată părintelui său, Constantin Cantemir, care la acea vreme era domnitorul Moldovei. Se înțelege că toate demersurile domnitorului de a recupera comorile răpite au rămas fără rezultat, fapt pentru care Domnul s-a umplut de mare durere și a trimis mai multe scrisori de rugăciune ca să dea înapoi măcar lucrurile bisericești, iar Craiul s-a îndreptat că n-are știință de lucrul acesta și că nu poate găsi într-o turburare ca aceia pe jefuitori – atunci când el însuși ducea în carele sale pe sfântul și comoara lui, dar ajungând în Polonia va cerceta și va face dreptate, ceea ce niciodată n-a făcut.

Acestea fiind faptele se pune problema dacă jaful l-a implicat în vreun fel – complicitar sau protestatar – și pe Mitropolitul Dosoftei, iar Doru Scărlătescu, asumându-și misiunea unui istoric, și-a propus să lămurească exact această enigmă. Nu este simplu pentru că, din documentele existente, se pot credita ambele ipostaze. Din monografia lui Cantemir, bunăoară, consacrată părintelui său, domnitorului Constantin Cantemir, rezultă nevinovăția mitropolitului, dar din alte documente, cu precădere poloneze, rezultă și alte concluzii, care susțin nevinovăția polonezilor și repudiază ideea de furt și de jaf. Nu le mai trecem în revistă, dar ne surprinde amploarea lor și trudnicia cu care autorul le-a identificat și le-a consultat în vederea unei reconstituiri cât mai exacte a traseului parcurs de comorile răpite.

Dosoftei însuși, într-o scrisoare din 1693 adresată Sanctității Sale Dositei, Patriarhul Ierusalimului (care-l excomunicase la cererea lui Constantin Cantemir), se dezvinovățea în termeni destul de convingători: Sunt acum 7 ani de când zilnic rog pe Majestatea Sa să-mi dea Sfântul cu toate odoarele și tot ce-i aparține, ca să le pot înapoia în țara mea. Majestatea Sa însă nu voiește să mă lase. Eu n-am luat din Iași nici Sfântul, nici lăzile cu veșminte bisericești, ci Majestatea Sa Regele.

Poate că Dan Horia Mazilu, autorul unei Introduceri în opera lui Dosoftei din 1997, are dreptate când afirmă dezinvolt și firesc: „Suntem convinși că atunci când a părăsit Moldova /…/ știa că decizia de întoarcere nu avea cum să-i aparțină”. Și dacă întoarcerea a fost totuși posibilă, faptul s-a datorat unor exegeți robuști și infatigabili precum Doru Scărlătescu, pe care-l felicit sincer pentru această bijuterie de carte – bogată în conținut și excelent ilustrată.