Emanuel spune

30.00 lei

Creaţia poetică a lui Emil Nicolae este rodul unei trude poietice altoite nu numai pe o erudiţie autentică (intertextul artistic, filosofic şi teologic e cât se poate

de ofertant în semnificaţii), ci şi pe o conştiinţă acută

a mizeriei crude, cvasi-generalizate, ce ameninţă inclusiv lumea culturală.

Discursul liric specific, unul deloc prietenos cu citi­torii leneşi, denunţă din ce în ce mai tranşant, fără menajamente inutile, recrudescenţa acestei mizerii

la toate nivelurile percepţiei, y compris cel textual…

 

Emanuela ILIE

  • An apariţie: 2022
  • Format: 13 x 20 cm
  • Număr de pagini: 108
SKU: 978-973-37-2528-2 Categorii: ,

Autor: Emil Nicolae

Descriere

Creaţia poetică a lui Emil Nicolae este rodul unei trude poietice altoite nu numai pe o erudiţie autentică (intertextul artistic, filosofic şi teologic e cât se poate

de ofertant în semnificaţii), ci şi pe o conştiinţă acută

a mizeriei crude, cvasi-generalizate, ce ameninţă inclusiv lumea culturală.

Discursul liric specific, unul deloc prietenos cu citi­torii leneşi, denunţă din ce în ce mai tranşant, fără menajamente inutile, recrudescenţa acestei mizerii

la toate nivelurile percepţiei, y compris cel textual…

 

Emanuela ILIE

Recenzii

  1. emil_nicolae2004


    Pe de altă carte
    Matrioșka Emanuel
    Adrian G. ROMILA
    Aparut in Dilema veche, nr. 941, 21 – 27 aprilie 2022
    ● Emil Nicolae, Emanuel spune, Editura Junimea, 2022.
    Destul de strîns în ultimii ani cu aparițiile sale publice, Emil Nicolae e un poet profund atașat de mecanismele esteticii avangardiste. Poate că și această precauție în expunere e tot o habitudine menită să evite prinderea definitivă într-un anume portret, într-un anume contur al realității convenționale. Emil Nicolae e și unul dintre specialiștii cei mai redutabili de la noi în arta concitadinului Victor Brauner, putem adăuga inclusiv asta la proverbiala sa discreție, altfel foarte versatilă. Cartea sa din 2017, Suflet prădător, cuprinde poeme dense, esențializate, foarte migălos lucrate vizual, de unde ipoteza unui perfecționism deloc dăunător pentru un scriitor care ține mult la calitatea aparițiilor sale.
    Emanuel spune (2022) e noul său volum, cu nu mai puțin de 71 de texte, aproape toate inedite și multe dintre ele greu de încadrat strict în genul poeziei. E vorba de un mixt de formule literare, poezii, prozopoeme, proză autobiografică, note de subsol, adică avem o largă dimensiune experimentală concentrată pe tema identității, a jocului dintre eul real și cel ficțional, propus din start de dubletul nominal de pe copertă (Emil-Emanuel). Există, pe de o parte, o poezie a crizei, a indeciziei metafizice, a memoriei tragice, a morții și a relativității adevărurilor, apoi una a gesturilor simple care spun mai mult decît par, a poemelor-poantă, a poemelor sapiențiale, absurde și programatic cerebrale (orice tendință duios-sentimentală e extirpată complet din panoplia afectivă a poetului). Pe de altă parte, sub auspiciile unui repetitiv „Emanuel spune”, există un fel de proză scurtă ce consemnează evenimente onirice și autobiografice cu același iz identitar, cam ca-n unele tablouri ale deja pomenitului Victor Brauner (orașul de reședință, părinții, copilăria, evreitatea, mistica hasidică și cea biblică, ideile unor Martin Buber și Spinoza). Cartea întreagă e, de fapt, un discurs despre vocile suprapuse, despre identitatea multiplă, indecisă și indiscernabilă a eului auctorial, care ar putea fi, simultan, și Immanuel ben Salomon, și Emanuel Swedenborg, și Emmanuel Levinas. Cel puțin asta mărturisesc, între altele, primul text (prin etimologia extinsă a lui „Immanu-El”, „Dumnezeu este cu/în noi”, inserată într-un interesant episod autobiografic) și ultimul („Așa că, pentru a pune ordine în «istorie», m-am gîndit la varianta mea de Matrioșkă, avînd înlăuntrul ei cîteva reprezentări ale lui «Emanuel»”).
    Această alegorie a unei „Matrioșka-Emanuel” potențial infinite („Eu povestesc aici despre ființa care, în paginile următoare, se numește Tu, fără să mai știu nimic despre ea”) se prelungește și-n mecanismul liric al lui Emil Nicolae. Avem de-a face cu o poezie a ambiguității imaginare, a amestecului, a confuziei, temele decurg unele din altele, culorile și formele se pot continua, contopi, prelungi, ca-ntr-o oglindă ce redă spectral în același timp fața și reversul, biplanul și tridimensionalul, imanentul și transcendentul: „Dacă-i adevărat – cum spune poetul / că «Dumnezeu este dragoste» / înseamnă că e la fel de adevărat / că Dumnezeu este ură – cum spune / vecinul de la parter / cînd se întoarce beat de la pescuit / de unde rezultă că totul depinde / de sinceritatea trăirii unui sentiment”; „Dacă nu-ți plac ochii ei apoși / decolorați de o profundă supărare / înlocuiește-i cu două exemplare bine alese / din cîmpul cu floarea-soarelui / (galben) / dacă nu-ți place nasul lui / transpirat și ciuruit de alcool / acoperă-l cu umbra subțire / a plopului de pe lizieră / (neagră)”; „Realitatea se dizolvă în vis, ori invers, și eu încercam să deslușesc un dialog șoptit care părea să urce din beția extatică a vechilor hasizi”. Curtea cu juri se adaugă unor păpuși ce putrezesc, decadența stă la un loc cu democrația, amintirile Holocaustului sînt alături de postări internautice „pisicoase”. Textele aglutinează compulsiv o mulțime disparată de referințe, simboluri și tematici, încercînd să sugereze această realitate care se dizolvă constant, oricare ar fi lupa abordărilor ei artistice sau conceptuale (șarpele, oglinda, lumina, orașul, copilăria, literatura, nimicul, întunericul, erosul, natura, ritualul de sinagogă ș.a.). Rezultatul e un imaginar centrifug, dinamic, orientat puternic spre entropie și disoluție („contemplarea e sfîrșitul peisajului / ea îl usucă și-l desprinde / de pe stîncă lăsîndu-l / în bătaia vîntului”), e o poezie antiretorică, „fără epitete”, o comunicare al cărei mesaj se blochează la trecerea în cuvînt, dar ale cărei posibilități ascunse pot ucide: „adevărul rămîne o vorbă goală / pe care ne chinuim de milenii / să o umplem cu înțelesuri de aur – / licitați băieți numai licitați / ca să crească prețul nimicului”; „Funia cuvîntului / s-a dovedit mai tare / decît cînepa // de aceea totdeauna / cînd cineva te citește / trebuie să fii în altă parte”. Prezența obiectului îi blochează numirea, o face inutilă, astfel încît numai absența lui deschide potențialitățile unor viitoare descrieri infinite.
    Poet original, adept al unei largi intertextualități culturale, deopotrivă de formă și de expresie, Emil Nicolae a scos încă o „păpușă” din Matrioșka sa interioară. Nu că i s-ar întîmpla foarte des. Iată, Emanuel vorbește din nou și nu spune deloc lucruri pe care să le trecem cu vederea.
    Adrian G. Romila este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte: Efectul întîrziat al pasiunilor de tinerețe, Editura Junimea, 2020.

  2. emil_nicolae2004

    Romania literara
    CARTEA DE POEZIE
    Cartea lui Emanuel
    Ioan Holban
    România literară nr. 14/2022
    Emil Nicolae, Emanuel spune Editura Junimea, Iași, 2022.
    Emil Nicolae urmărește, în cea mai recentă carte a sa, Emanuel spune, efectul de poezie, ceea ce, ne avertizează autorul, nu e totuna cu „efectul poetic“ și pare a nu avea vreo legătură explicită cu „cărămizile“ pe care „animalul povestitor“ le cară în balastiera sa: „Evident că balastiera/ care se deplasează greoi pe șosea/ chiar în fața ta/ nu transportă cărți/ balastiera transportă pămînt (…) aici ar trebui să te oprești/ ca să nu se dilueze «efectul de poezie»/ – care nu e totuna cu «efectul poetic» –/ dar cum să procedezi cînd apare brusc/ «animalul povestitor» care transportă/ cu balastiera cărămi zi pentru/ casa lui măreață lungă și lată“ (Un vis). Efectul de poezie e, deopotrivă, al poetului și „animalului povestitor“; primul, un poet mereu pe cont propriu, cum spune, se exprimă în texte care cultivă o cromatică și o imagistică fauve, identificînd o paradigmă avangardistă: „Dacă nu-ți plac ochii ei apoși/ decolorați de o profundă supărare/ înlocuiește-i cu două exemplare bine alese/ din cîmpul de floarea-soarelui/ (galben)/ dacă nu-ți place nasul lui/ transpirat și ciuruit de alcool/ acoperă-l cu umbra subțire/ a plo pului de pe lizieră/ (neagră)/ dacă nu-ți plac buzele ei/ frînte de o lehamite fără sfîrșit/ lipește peste ele un segment/ decupat din apa rece a rîului/ (verde)/ dacă nu-ți place bărbia lui/ deformată de nedreptatea lumii/ coboară în dreptul ei/ culmea dealului arsă de apus/ (roșie)/ așezat cu spatele pe sensul/ de mers al trenului/ te sprijini de geamul care separă/ peisajul de portret și te gîn dești/ la tristețea lui Arcimboldo“ (Portretul și peisajul).

    Figuri – „doamna cu două cearcăne mari“ din Pisica neagră, portretele cu ochi galbeni, nas negru, bu ze verzi și bărbie roșie din Portretul și peisajul, peisaje care își refuză lirismul romantic al evocării chiar și cînd fixează repere ale spațiului ființial (pîrîul de sub Cozla, care susură pe o albie trasată între „domnul cu cățelul“ care „coboară de la etajul 2“ și „doamna cu limuzină roșie“ care „coboară de la etajul 5“ în Aer tare, macaraua galbenă, de pe Calea Romanului, care dispare și apare „nu știu cînd“ în Adnotare), viața (pe)trecută, între în-căpățînarea nașterii și des-căpățînarea morții din Parcurs, fantasmele dintr-o mereu dureroasă memorie colectivă (un cuptor și plămînii cuiva care aleargă la Auschwitz, Josef Mengele cu „părul blond și creț/ ochi albaștri, țîțe enorme și o crupă de iapă“ din Jogging la Auschwitz, C.I și „Tu erota kai tu Tanatu“) – poezia din Emanuel spune adună tablouri dintr-o expoziție a suprarealiștilor, pentru că, iată, toate, acestea ar fi putut fi gîndite de Max Ernst, de Chirico, Dali, Picabia, Victor Brauner ori Marcel Iancu, finalizate, însă, de Emil Nicolae în poemele și fragmentele autobiografice din cartea sa: „Nimeni nu urcă pianul pe scări/ sau poate-l coboară/ în sala cu peretele alb/ profesoara își cercetează-n oglindă/ sînul drept/ în sala cu peretele mov/ eleva sfioasă își trage mai jos/ jartiera de pe pulpa stîngă/ nimeni nu urcă pianul pe scări/ sau poate-l coboară“ (Școala de muzică).

    Mai mult încă, prietenul A. din Milano, care locuiește într-o casă „frumoasă și ciudată“, unde adună „o istorie personală a suprarealismului“, un membru activ al acestuia, îi amintește, într-o dedicație, numele de botez, Emanuel, uitat/ neștiut de apropiați „inclusiv cei din familie“, înlocuit cu „diminutive derivate“, de exemplu, Emil. Provocat de acest episod care deschide seria fragmentelor autobiografice, introduse prin sintagma de pe coperta cărții, Emanuel spune, poetul explorează rădăcinile biblice (în Vechiul Testament, „Immanu-El“, adică, „Dumnezeu es te cu noi“), dar și ipostazele contemporane, (re)deschizînd răni recente, în fond („Gott mit uns“ era sloganul purtat de soldații naziști „pe catarama centurii“), afirmînd, orgolios, faptul că „destinul lui «Emanuel» era suficient sieși, spre nemulțumirea multora“, căutîndu-se într-un larg spațiu cultural, de la vechii hasizi la Eu și Tu de Martin Buber. Emanuel este o metaforă a ființei interioare a lui Emil, chipul ivindu-se dintr-o Matrioșkă de lemn, cumpărată cîndva, într-o călătorie în Asia Centrală, dintr-o „păpușă-mamă“, de unde ies vocile dinlăuntru ale lui Manuel, un decupaj cultural dintr-un roman autobiografic, Emanuel Swedenborg, Emanuel Levinas: o istorie a (re)numelui se scrie în Matrioșka din Emanuel spune, care, iată, asumă ceea ce André Gide numea la mise en abîme; Emil Nicolae spune în poemele și proza cărții sale despre Emanuel care nu-i uită pe Manuel, Immanuel, Emanuel…

Adaugă o recenzie

Istoricul Junimii

Junimea a fost un curent cultural și literar, dar și o asociație culturală înființată la Iași în anul 1863 de către Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Vasile Pogor și Titu Maiorescu.

Un curent literar este adeseori o simplă construcție istorică, rezultatul însumării mai multor opere și figuri, atribuite de cercetătorii acelorași înrâuriri și subsumate acelorași idealuri. Multă vreme după ce oamenii și creațiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor și răsunetul lor s-a stins, istoricii descoperă filiații și afinități, grupând în interiorul aceluiași curent opere create în neatârnare și personalități care nu s-au cunoscut sau care s-au putut opune.

Fără îndoială că nu acesta este cazul „Junimii”. Sarcina istoricului care își propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este ușurată de faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voințe și că tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta, „Junimea” nu este numai un curent cultural și literar, dar și o asociație.

Ea însă nu a luat naștere printr-un act formal (asemenea Academiei Române, întemeiată cam în aceeași vreme în București) și nu s-a menținut după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite. „Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate de interese culturale dar și socio-politice. Junimea mai înseamna și un cenaclu literar, o tipografie și un sistem de librării.

Apariția ei se datorează afinității viu resimțite dintre personalitățile întemeietorilor. Ea se menține apoi o perioadă îndelungată prin funcțiunea atracțiilor și respingerilor care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi și a se dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit căreia “Intră cine vrea, rămâne cine poate” este și aceea pe care asociația ieșeana o adoptă pentru sine.

Desigur, nu numai instinctul vieții menține unitatea „Junimii” în decursul existentei ei. Asociația dorește să-și dea o oarecare bază materială și o anumită ordine sistematică a lucrărilor, câștigă noi membri, se îngrijește de formarea noilor generații și poartă polemici colective. Dar peste tot ce constituie în viață „Junimea”, produsul deliberat al voinței de a se organiza, plutește duhul unei înțelegeri comune a societății, a culturii, a literaturii, iar cea dintâi sarcină a istoricului este să-l extragă și să-l arate lucrând în opere și oameni.

Go to Top