Confesiuni elective

Descriere

Sunt drumuri prin afara ta şi sunt drumuri prin sine. La unele te obligă naşterea şi viaţa, pe celelalte le faci pe cont propriu Drumurile lui Liviu Suhar par a fi o lungă călătorie prin sine, începută, firesc, de la sine spre lume, în căutarea temeinică şi profundă a miezului fiinţei sale. De la Iacobeni la Cluj, de la Cluj la Iaşi, de la Iaşi la Barcelona sau la Madrid, drumurile lui Liviu Suhar sunt, de fapt, popasuri ale unor deliberate iniţieri în universuri artistice divergente ca formă, convergente însă sub raportul descoperirilor iluminatorii. Cartea aceasta este rodul stelar al unor astfel de descoperiri şi ea devine treptat o oglindă în care artistul se reflectă în integralitatea revelaţiilor sale. Liviu Suhar poartă în sine, în ceea ce scrie şi în opera sa această esenţială atitudine. Nu uită să o dubleze adesea cu o anume lecţie a onestităţii pe care, ca un bucovinean autentic, o ştie de mult şi a învăţat-o definitiv. O onestitate orgolioasă, de munte, care ascunde artistul în operă aşa cum pădurea ascunde în sine bradul de Crăciun. Începute cândva, la Iacobeni, poposind acum, puţin, în această carte, drumurile lui Liviu Suhar se împletesc armonios, ducând spre acel tainic şi unic loc unde viaţa continuă creaţia…

Ovidiu LAZĂR

 

Meditaţii asupra existenţei, a întrebărilor ce macină fiinţa umană, a timpului ce frământă sufletul sunt şi autoportretele realizate din 1960 până în prezent. Liviu Suhar s-a îndepărtat de o reprezentare, să-i spunem istoriografică, a propriei persoane sub lupa timpului, însă suita de autoportrete marchează interiorizarea emoţiei sub aparenţa convenţionalităţii, pentru a permite descifrarea unei puternice predispoziţii spre expresivitatea refugiului în sine. Din monumentalitatea ipostazelor în care alege să se surprindă, nu impresionează atât caracterul omniscient şi atotstăpânitor, ci siguranţa din care-şi trag seva poveştile.

Ludic ori maiestuos, rege sau călător, adesea pictor surprins în oglinda propriei creaţii, perfect integrat în timpul său social şi cultural, Liviu Suhar te priveşte din cadru nu ca un personaj, ci ca o prezenţă ce stăruie să se dezvăluie aşa cum e, printre lumini şi umbre, verticală.

Maria BILAŞEVSCHI

 

Istoria ne-a obişnuit de timpuriu – dictonul ut pictura poesis al lui Horaţiu o consfinţeşte – cu prezenţa unei vocaţii bivalente a artiştilor prin care pictorul, ca exemplu în cauză, îşi apropie cu acelaşi – dincolo de un violon d Ingres, per diletto, resursele expresive ale limbajului scris. Acest har înmulţit ce devine tot mai rar de nu chiar insolit în epoca noastră (a culoarelor semantice ultra-specializate) ar trebui să ne amintească de un moment sinergic originar, al spiritului uman în care, comunicare in verbis şi imaginea frumoasă erau aglutinate în matricea semnului scris ce împlinea dubla vocaţie de logos semantic – poetic şi text pictural.

Plecând de la această sorginte comună a scrierii şi picturii secole la rând, imaginea pictată era o specie de scriptură vizuală a unei limbi universale accesibile tuturor şi tocmai de aceea supusă comandamentelor retoricii, care îi condiţiona înţelesul şi preţuirea de principiul imitaţiei literale, a unui conţinut obiectual.

Iată de ce, deşi sortite mai apoi să-şi trăiască destinul ca limbaje distincte cu evoluţie şi expresie autonomă, comuniunea scrierii şi a picturii seduce adesea conştiinţa creatoare care o manifestă ca pe un exerciţiu creativ compensator, îndemnând pictorii să scrie şi uneori poeţii să picteze.

Cornel AILINCĂI