Din anii de durere (1914-1918). La Odessa Ed. a II-a

30.00 lei

Notele memorialistice ale Elenei Th. Emandi încep în iulie 1914 și se încheie la 16 aprilie 1918, la împlinirea a doi ani de la moartea lui Nicolae Gane. Ea ar fi dorit să publice „de îndată” lucrarea „Din anii de durere”, dar cenzura i-a interzis tipărirea, ce va fi amânată până în anul 1919.

Cu toate acestea, un capitol din volum – La Odessa – avea să fie publicat în revista Academiei Bârlădene, „Florile Dalbe” (ianuarie–decembrie1919), una dintre primele reviste literare de după război din România Mare.

Ne-au rămas tulburătoarele sale mărturii din vreme de război, document prețios pe care, după un secol, Academia Bârlădeană și prestigioasa Editură Junimea au decis să-l publice: necesar act de restituire culturală și omagiu adus Marii Uniri.

Elena MONU

  • An apariţie:: 2020
  • Format:: A5
  • Număr de pagini:: 152
SKU: 978-973-37-2318-9 Categorii: ,

Autor: Elena Th. Emandi

Descriere

Notele memorialistice ale Elenei Th. Emandi încep în iulie 1914 și se încheie la 16 aprilie 1918, la împlinirea a doi ani de la moartea lui Nicolae Gane. Ea ar fi dorit să publice „de îndată” lucrarea „Din anii de durere”, dar cenzura i-a interzis tipărirea, ce va fi amânată până în anul 1919.

Cu toate acestea, un capitol din volum – La Odessa – avea să fie publicat în revista Academiei Bârlădene, „Florile Dalbe” (ianuarie–decembrie1919), una dintre primele reviste literare de după război din România Mare.

Ne-au rămas tulburătoarele sale mărturii din vreme de război, document prețios pe care, după un secol, Academia Bârlădeană și prestigioasa Editură Junimea au decis să-l publice: necesar act de restituire culturală și omagiu adus Marii Uniri.

Elena MONU

Recenzii

Nu există recenzii până acum.

Fii primul care adaugi o recenzie la „Din anii de durere (1914-1918). La Odessa Ed. a II-a”

Istoricul Junimii

Junimea a fost un curent cultural și literar, dar și o asociație culturală înființată la Iași în anul 1863 de către Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Vasile Pogor și Titu Maiorescu.

Un curent literar este adeseori o simplă construcție istorică, rezultatul însumării mai multor opere și figuri, atribuite de cercetătorii acelorași înrâuriri și subsumate acelorași idealuri. Multă vreme după ce oamenii și creațiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor și răsunetul lor s-a stins, istoricii descoperă filiații și afinități, grupând în interiorul aceluiași curent opere create în neatârnare și personalități care nu s-au cunoscut sau care s-au putut opune.

Fără îndoială că nu acesta este cazul „Junimii”. Sarcina istoricului care își propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este ușurată de faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voințe și că tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta, „Junimea” nu este numai un curent cultural și literar, dar și o asociație.

Ea însă nu a luat naștere printr-un act formal (asemenea Academiei Române, întemeiată cam în aceeași vreme în București) și nu s-a menținut după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite. „Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate de interese culturale dar și socio-politice. Junimea mai înseamna și un cenaclu literar, o tipografie și un sistem de librării.

Apariția ei se datorează afinității viu resimțite dintre personalitățile întemeietorilor. Ea se menține apoi o perioadă îndelungată prin funcțiunea atracțiilor și respingerilor care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi și a se dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit căreia “Intră cine vrea, rămâne cine poate” este și aceea pe care asociația ieșeana o adoptă pentru sine.

Desigur, nu numai instinctul vieții menține unitatea „Junimii” în decursul existentei ei. Asociația dorește să-și dea o oarecare bază materială și o anumită ordine sistematică a lucrărilor, câștigă noi membri, se îngrijește de formarea noilor generații și poartă polemici colective. Dar peste tot ce constituie în viață „Junimea”, produsul deliberat al voinței de a se organiza, plutește duhul unei înțelegeri comune a societății, a culturii, a literaturii, iar cea dintâi sarcină a istoricului este să-l extragă și să-l arate lucrând în opere și oameni.

Go to Top