Istoria ieroglifică, vol. I şi II

Descriere

Istoria ieroglifică este, în bună măsură, şi rezultatul unui joc al hazardului sau al imaginaţiei creative necontrolate raţional întru totul. Structura arborescentă, de factură barocă, a cărţii nu era nici ea premeditată până la amănunt; pe de o parte, e vorba despre o tendinţă comună primelor opere ale lui Cantemir, manifestată şi în Divanul, dar şi în Sacrosanctae scientiae…; pe de altă parte, ea poate fi şi efectul unei preocupări de a spune totul, de a nu lăsa nimic la întâmplare, într-o carte a cărei miză era una extrem de serioasă, care depăşea cu mult finalitatea estetică. Discursul şi-a impus şi propria intenţie, dar numai după ce autorul s-a asigurat că opera îi va servi drept mijloc de propagare a ideilor sale. Planul iniţial, „răzbunarea” în plan fictiv, devoalarea alegorică a faptelor şi a motivaţiilor lor sunt ţinte atinse încă de la jumătatea cărţii. După aceea, autorul se poate deda spiritului ludic, se poate amuza, din culise, îşi poate lăsa discursul să curgă firesc, fără preocuparea de a mai susţine o teză.

Bogdan CREŢU

 

Istoria ieroglifică este un „adevărat Roman de Renard  românesc”.

George CĂLINESCU

 

Istoria ieroglifică, lucrare literară satirico-politică de dimensiunile şi compoziţia unui roman, cu personaje din lumea animală, este o alegorie, având un caracter istoric şi autobiografic, scrisă în decursul a doi-trei ani, între 1703-1705. Cei ce s-au ocupat de datarea lucrării (N. Iorga, I. Mintea, P.P. Panaitescu, C. Măciucă, Manuela Tănăsescu, Nicolae Stoicescu, Dragoş Moldoveanu ş.a.), dar şi de exegeza ei, o mai numesc eseu filozofic, manual politic şi social. Cu ea „se pun bazele tuturor genurilor literare”.

I. NIŢU

 

Titlul ei original, după manuscrisul olograf, este pilduitor: Istoria ieroglifică în douăsprezece părţi împărţită cu 760 de sentenţii frumos împodobită, la începătură de scară a numerelor dezvăluitoare, iară la sfârşit cu a numerelor streine tâlcuitoare, iar punctul de plecare poate să fie Le Roman de Renart, fie Istoria secretă a lui Procopios din Cesareea, fie Etiopicele lui Heliodor (în cazul acestuia din urmă, în fondul Bibliotecii Academiei Române se păstrează nouă manuscrise fără numele traducătorilor, datând din secolul al XVIII-lea, altele patru din secolul al XIX-lea, iar unica tipărire din 1970). Prin scrierea Istoriei ieroglifice, Dimitrie Cantemir a urmărit patru scopuri: dezvăluirea faptelor caselor domneşti şi boiereşti ale vremii, deprinderea stilului retoric, îmbogăţirea limbii şi a fondului gnomic românesc cu „sentenţii”.

Mircea COLOŞENCO