Hîrtiile oficiale (Editura Junimea, 2017), conţinînd „Un ghid universal nepreţuit de folosit în minunatul labirint al celui mai splendid trai în birocraţia ce ne îmbrăţişează condescendent de la certificatul de naştere pînă la certificatul de deces” este a patra carte de Vocalize, acum în Fa major, a lui Gheorghe Schwartz care ne hrăneşte cu suculente extrase din înţelepciunea Profesorului Emerit Dr. Dr. Julius Zimberlan, etalată, global, în conferinţe televizate în o sută nouă ţări, „fără a mai pune la socoteală şi canalele pirat” şi, încă, fără a mai ţine seama că multe precizări şi detalii „au fost plasate pe burtieră”; după convenţia asumată în celelalte trei cărţi, în care ilustrul se pronunţă asupra enigmelor „infinite”, a hotarelor „istorice” şi a justiţiei „suverane”, autorul de pe copertă, scribul, transcrie stenogramele acestor strălucite conferinţe şi, la rigoare, foloseşte chiar şi „pelicule din arhivă”. Gheorghe Schwartz este un prozator al proiectelor epice vaste, de anduranţă, cum am remarcat altădată; a început, în anii 1980, cu ciclul „lugojan” (Pietrele, A treia zi, Spitalul şi Om şi lege), continuînd cu cel mai amplu ciclu narativ din literatura noastră, Cei o sută şi, acum, cu aceste Vocalize, în diverse „game”, ajunse la al patrulea volum. Ciclul epic din urmă este o distopie, punînd fiinţa şi viaţa sa în cadrele (anti)utopice ale absurdului asumat ca formulă existenţială şi, mai mult încă, ale tiparelor organizaţionale adoptate de comunităţile umane, de la originile îndepărtate, cum se va vedea, pînă în zilele noastre.

Dincolo de legăturile nu numai formale cu volumele precedente (citate în bibliografie, aceiaşi protagonişti – eminentul Julius Zimberlan, onorabilul Judecător Augustus Pavlovici Bubulak, Borak cel Bătrîn, strălucitul procuror Doctor Ragnavaldur Sicl, Ludovic L., celebrul avocat care pierde toate procesele –, la care se adaugă „pilde didactice”, personaje cu un profil psihologic foarte atent explorat), în Hîrtiile oficiale, Gheorghe Schwartz transcrie stenogramele conferinţelor lui Julius Zimberlan despre binefacerile birocraţiei şi, mai ales, despre omul de-format în rigorile acesteia, în vesela exasperare a circuitului nesfîrşit de acte, începînd, iată, de 1a civilizaţiile din protoistorie, în care „prima hîrtie oficială nici n-a fost o hîrtie, ci un şirag de pietricele prinse pe un şnur purtat la gît de Poolo IV Cel Superb, Regele tribului Ochii Cerului din cea de a treia civilizaţie terestră”, apoi, „mult mai tîrziu, pe vremea celei de a şaptea civilizaţii terestre, Poolo IV, temutul rege al tribului Urechile Cerului, a beneficiat de un şirag de scoici, un sistem de scriere mult mai avansat decît cel folosit de pierduta dinastie Poolo din cea de a treia civilizaţie terestră”: birocraţia e veşnică, e stăpînă şi în civilizaţia noastră, a paisprezecea, numită „Nucleară”, dacă luăm seama la faptul că ştampila (sigiliul), ca şi antetul, au fost inventate „odată cu focul şi cu apa caldă”, ca semne ale suveranităţii, ale devenirii, hîrtia oficială, „cea mai genială pîrghie a ierarhiilor”, fiind un act birocratic de esenţă (aproape) divină: „Hîrtiile oficiale nu au sens decît pentru cei ce le emit, în vreme ce cei cărora le sunt adresate nu trebuie să le priceapă, să le analizeze, să fie de acord ori nu cu ele – Doamne fereşte! – să le judece. Ei nu sunt obligaţi decît să le respecte. Dacă se poate, fără să crîcnească şi chiar cu entuziasm”. Mesajul profesorului Zimberlan, autor al unei impunătoare Istorii a birocraţiei e fără echivoc: „Onor cetăţeanul, dacă nu va răspunde permanent şi la termenele fixate la cele mai aberante cereri de a prezenta hîrtii legalizate, de a completa formulare după formulare, de a semna declaraţii pe proprie răspundere etc., nu va face faţă celui mai splendid trai în birocraţia ce ne îmbrăţişează condescendent de la certificatul de naştere pînă la certificatul de deces!”.

O întreagă bibliografie birocratică invocă cei doi, autorul conferinţelor, Julius Zimberlan şi scribul lor, Gheorghe Schwartz; e citat chiar şi Robert Birocratul, o autoritate în materie, există chiar şi performanţe, evidenţiate scrupulos („De pildă, în cea de a şasea civilizaţie terestră, a trăit celebra Krompel Suzi, cea mai rapidă asistentă medicală în ceea ce priveşte întocmirea rapoartelor zilnice către oficialităţile superioare. Motiv pentru care celebra Krompel Suzi a fost singura femeie decorată cu Ordinul Picioruşul Struţului în grad de Mare Comandor. Celebra asistentă medicală Krompel Suzi a izbutit să bată record după record, reuşind să transmită 1495 – o mie patru sute nouăzeci şi cinci – date oficiale pe oră, performanţă neegalată nu numai în cea de a şasea civilizaţie terestră, dar, se pare, în nici o altă civilizaţie terestră”), în sfîrşit, o iniţiativă parlamentară prevede a se preda în şcoli Birocratologia; plasată în diverse regate şi republici – Regatul Unit Barkasian, Republica Federală Umanistă Guru Guru, Regatul Gabeldah al Regelui Uklar al III-lea, la anul 1437 î.Hr., Civilizaţia Lacustră, ba, chiar şi „pe vremea dictatorului N.C. şi sinistrei sale soţii E.C.”, în civilizaţia noastră care, datorită lor, „ajunge în mod dialectic pe culmi de civilizaţie şi progres!” –, istoria binecuvîntatei birocraţii însoţeşte viaţa omului, de la naştere pînă la moarte: ilustrul Zimberlan avertizează asupra pericolelor falsificării actelor oficiale şi ale falsificării falsurilor, conform Legii a Treia a Falsificării, fixînd faptul că în birocraţie stă destinul insului, chiar dacă, în raport cu actele oficiale, se poate ajunge la situaţii „demne de o tragedie antică”: prozatorul, cu stenogramele conferinţelor profesorului Zimberlan, analizează tot felul de „speţe”, în fapt, nuclee narative care dau farmec romanului. Hîrtiile oficiale, ne învaţă conferenţiarul şi cartea prozatorului, reprezintă garanţia progresului, iar oamenii trebuie să facă un stagiu la Castelul Albastru pentru a trece prin „itinerarul interior”, labirintul actelor din care, rareori, s-ar putea ivi salvatoarea Ariadna.

Distopia lui Gheorghe Schwartz din Vocalizele sale este o fidelă reprezentare a definiţiei pe care Bergson o dă rîsului: „du mécanique plaqué sur du vivant”. Umorul este, în cazul prozei lui Gheorghe Schwartz, ceea ce francezii numesc „la qualité maîtresse”; numai că rîsul se stinge repede într-un rictus al tristeţii, mai mult încă, al tragicului pentru că, iată, psihologul din Psihologia transversală – parametrii dispoziţiei, parametrii comportamentului, în slujba satisfacţiei (2016) explorează psihologia omului faţă cu birocraţia, identificînd, printre altele, teama: „Se ştie că, atunci cînd găseşte în cutia poştală o hîrtie oficială, destinatarul are uşoare palpitaţii: hîrtia aceea poate să aducă o veste cumplită, la fel cum poate să-ţi satisfacă chiar şi cele mai intime scenarii imaginative, hîrtia aceea poate să reprezinte doar un moment oarecare din viaţa ta, la fel de bine cum poate constitui pragul decisiv al destinului tău. (La fel de bine, dar şi la fel de rău!) Dacă hîrtia oficială îţi soseşte acasă într-un plic, surescitarea ta va fi legată de expeditorul trimiterii, aşa că după ce ai desluşit expeditorul, în funcţie de temperament, vei deschide plicul încă de pe casa scărilor, ori îl vei duce cu tine, ori îl vei desface mai tîrziu, făcînd tot felul de supoziţii în legătură cu natura, gravitatea şi impactul conţinutului”; cazuistica mai cuprinde suspiciunea, panica, sinuciderea, atacul cerebral, infarctul şi, cu toate acestea, ne învaţă Zimberlan, efectul nefuncţionării la parametrii optimi sau – horribile dictu! – dispari- ţia birocraţiei ar declanşa apocalipsa: „că altfel, n-ar fi decît haos!” – aceasta este concluzia care cade ca o ghilotină la sfîrşitul multor conferinţe ale ilustrului Zimberlan, (con)semnate de Gheorghe Schwartz. Textul narativ însuşi intră în jocul şi structura actului birocratic, mimînd limba de lemn şi limbajul administrativ al acestuia, cu pasajele sale „redundante”; ca în paginile antologice, de pildă, despre ţările unde Autoritatea trebuie să dovedească vina suspectului şi ţările unde cetăţeanul trebuie să-şi dovedească nevinovăţia.

În afara unei breşe, fără efecte, pe care un „nihilist celebru”, Jan Vanderlock, a făcut-o în argumentaţia lui Zimberlan (nihilistul „a publicat în revista «Răpirea din Serai» un şir de articole prin care instiga la nesupunere civică, pretinzînd că terorizarea constantă a cetăţenilor cu şirul nesfîrşit de hîrtii oficiale, hîrtii care, după luarea lor la cunoştinţă, impun obligaţia de a fi respectate întocmai şi la termenele stabilite, îngrădeşte drastic libertăţile fundamentale ale omului, transformînd cetăţeanul într-un «sclav modern»”), conferinţele lui Zimberlan şi stenogramele lor din Hîrtiile oficiale fac un spumos Ghid Universal Nepreţuit: să nu mai blestemă m, aşadar, birocraţia şi să ne bucurăm că ne îmbrăţişează „condescendent” în toată viaţa noastră, mai ales că aceasta e „singura aptă de a conserva tradiţiile noastre milenare”.

Ioan Holban

(„România literară”, nr. 29/ 7 iulie 2017)

Post Views: 126