Din lucrarea cuvântului în lume. Cărturarului Alexandru Zub

Descriere

E considerat unul dintre intelectualii înzestraţi cu o vocaţie enciclopedică, punându-şi amprenta în chip decisiv asupra istoriografiei româneşti, dintotdeauna cu un discurs profund naţional, dar sobru şi universal articulat. Dincolo de opera sa de mare anvergură, academicianul Alexandru Zub uimeşte mai ales printr-o delicateţe şi o discreţie specifice acelor călugări îmbunătăţiţi, retraşi din lume.

† TEOFAN

Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

 

 

Academicianul şi profesorul Alexandru Zub a devenit, de decenii bune, un simbol al istoriei istoriografiei româneşti, un istoric al ideilor şi al culturii, un investigator al marilor curente literare şi culturale, un biograf al istoricilor de marcă, un intelectual de anvergură europeană, atent în mod constant la starea scrisului istoric şi la raportarea istoricilor faţă de pulsul Cetăţii.

Ioan-Aurel POP, Preşedintele Academiei Române

 

 

Singurul fel în care pot să scriu despre Alexandru Zub este făcând abstracţie de circumstanţe. Nu pentru un anumit prilej festiv şi aniversar, şi nu caligrafiind un omagiu protocolar. Scriu pur şi simplu pentru că simţeam demult nevoia s-o fac şi pentru că îmi face bine să dau expresie intimidării care – în pofida nenumăratelor fire şi colaborări care ne-au legat în ultimele două decenii – mă cuprinde în preajma sa. O intimidare în care se regăsesc stima pentru cărturar, preţuirea pentru istoric, respectul pentru autor, emoţia în faţa fostului deţinut politic, admiraţia în faţa spiritului echilibrat de o nedezmin­ţită demnitate şi de o nobilă lipsă de ostentaţie.

Ana BLANDIANA

 

 

Clio se contemplă tot mai stăruitor în oglindă. Situându-se în prelungirea istoriei „reale”, ca emanaţie, parte componentă şi conştiinţă de sine a acesteia, istoriografia simte o nevoie sporită de a-şi obiectiva devenirea în timp. Ea îşi construieşte propria istorie, nu din slăbiciune narcisiacă, ci fiindcă această istorie ţine de rostul ei intim. Căutându-și urmele, sistematizându-le coerent, ea se depăşeşte pe sine şi dă seama de o esenţă superioară. „Nimic nu e mai revelator pentru realitatea profundă a unei gândiri colective decât istoria istoriei”, spunea Pierre Chaunu, atent la nevoia ca această istorie să-şi conştientizeze experienţele, pentru a trage din ele maximum de profit. Studiile de istoria istoriografiei cunosc, de aceea, o dezvoltare intensivă, în acord cu exi­genţele istoriei însăşi, ajunsă la vârsta când nu mai poate ignora nici unul din registrele ce o compun şi când eforturile de restituţie a propriei deveniri capătă un caracter tot mai sistematic.

Alexandru ZUB