Un debut care se cere confirmat. Pe manșeta copertei a doua scrie că Iris A. Knieling este născută în 1997 și a absolvit Colegiul de Artă Octav Băncilă din Iași. După ce citești micul roman, care poate fi considerat și un lung poem în proză, îți dai seama că studiile de artă nu sunt deloc întâmplătoare, pentru că ea convertește la nivel de frază construcții vizuale și auditive, deopotrivă. Un roman care nu se citește, cât se simte, se ascultă. Respirația ei, a celei care are gura cusută, deci nu poate vorbi, ține loc de sunete inteligibile, de foneme, dar și de pensulă bine strunită, care în mâna pictorului devine instrument al construcției de lumi paralele.

„Trecuseră câteva luni de când mă închisese. Aveam voie să dorm din nou în mansardăși acolo l-am așteptat pe Jal, dar nu a mai apărut. În absența lui îmi era atât de teamă că mă va încuia din nou, așa că nu îndrăzneam să mai deschid draperiile. Însă, atunci când a nins pentru prima oară, nu m-am putut depărta de fereastră. Nu-mi mai cerea nimic. Adusese din oraș o femeie care îi dădea de mâncare copilului și avea grijă de casă. O fată care privea mereu în pământ atunci când îi vorbeam. Lidia se oprise din plâns, iar umbrele tăcuseră. El a intrat în caă fără să îmi spună un cuvânt și m-a sărutat pe frunte. I-a întins haina fetei, care i-a împăturit-o frumos. Îl lăsa pe copil să îi mănânce sânul drept, în timp ce îi usca lui hainele. M-am liniștit și am adormit pe podeaua din sufragerie M-amtrezit peste un timp cu senzația că ceva mă sufocă. M-am întors, iar el dormea lângă mine cu spatele transpirat  și pe el se ciubărise o umbră neagră. Camera cu abajururi negre era cufundată în întuneric și căutam oarbă o lumină. Mă străduiam să nu respir. M-am ridicat, dar lacrimile mă împiedicau să văd dacă umbra nu s-a urcat peste mine.” (p. 47)

Zeira, cea-care-nu-poate-vorbi, își spune povestea, care nu este deloc unică și nici atipică. Povestea unei persoane care nu se simte bine deloc în pielea ei, care nu-și acceptă soarta, care nu înțelege de ce s-a născut într-un anumit loc – Castelul este metafora singurătății absolute, dar și al claustrării totale, al refuzului de a se conforma, dar și de a fi conformă. În același timp, este povestea unei persoane/femei abuzată, asaltată zilnic de stări de fapt nefirești, de tradiții, obiceiuri și reguli absurde și chiar periculoase, de vini și tăceri neasumate, dar care vin dintr-un trecut comun, familial, și tocmai de aceea se cer imperios luate în seamă sau rezolvate. Citind despre cum se transformă casa cu pereți din carton (cu ferestre care se deschid spre Furnal) în Castel, dar și în casă de pe malul mării, cu ziduri măcinate de valuri, cu mirosul de sărat care ți se strecoară între degete, pe sub piele, mi-am adus aminte de două cărți: Femeia nisipurilor de Kobo Abe și Vara în care mama a avut ochii verzi de Tatiana Țîbuleac. Și, dac-aș vorbi are în comun cu prima obsesia pentru mare, soartă și vină care se cere răscumpărată în permanență, iar cu cea de-a doua are spaima și fuga de boală, a ei, dar mai cu seamă a celorlalți. Pentru ea, cea care nu poate vorbi, neputințele și abuzurile celorlalți devin boli care se cer tratate, iar oamenii care le poartă trebuie îngrijiți. E un sindrom Stockholm răsturnat (întors pe dos): ea nu se îndrăgostește de agresorii ei, ci vrea să-I cunoască mai bine, să-I studieze, pentru ca ulterior să-i și salveze.

„Libertatea mea a murit atunci când am deschis ochii. Înainte să adorm, îmi repetam că nu trebuie să deschis ochii orice ar fi. Când te trezești în mijlocul nopții, ajungi să vezi lucruri pe care nu ai voie să le privești. Era ceață și adormisem pe unul dintre scaune. Atunci l-am văzut pentru prima oară după mulți ani. Era singur la masa de lângă mine.” (p. 62)

Foarte interesantă este și felul cum deconstruiește povestitoarei cu mama sa, o relație descompusă în câteva alte relații cu personaje feminine. Nu-ți dai seama prea bine dacă are/a avut un copil sau doi – Lidia și Clara -, dar afli cu certitudine că ambii copii s-au pierdut datorită ei, a neputinței ei de a fi mamă. Avem și aici de-a face cu un arhetip al mamei, a celei care se dedică total (până la abandonul propriei persoane) relației cu proprii copii. Nu face niciodată destul sau suficient ca să-și protejeze copila, dar va fi întotdeauna în imperiul interogațiilor fără de sfârșit: oare ce ar mai fi trebuit făcut?

„Mama îmi povestea că maică-sa a aruncat tot ceea ce i-a venit în mână pe geam până când a găsit două rochii albe ascunse în spatele unui dulap. S-a îmbrăcat ea cu una dintre ele, iar ei i-a întins-o pe cealaltă. Apoi a luat-o de mână și a dus-o până la stânci. S-au așezat pe marginea lor. Limbile negre le biciuiau tălpile. În zona noastră vântul era atât de puternic, încât zilnic lua oameni pe sus. Când începuse să îi fie frică și voia să plece, maică-sa s-a ridicat în picioare și a ridicat-o pe sus. M-am ridicat și eu, dar mai mult ca să pot să o îndepărtez de margine. Avea privirea smintită. Am rămas încremenită.” (p. 102)

Și, dac-aș vorbi este un roman scris în cheie suprarealistă, se simte lectura (e și firesc, până la urmă vorbim despre un debut) solidă, fundamentată. Pe de altă parte, da, pe alocuri aș fi simplificat planurile narative, le-aș fi limpezit structura, căci sunt câteva locuri în care ai impresia că scriitoarea se învârte în cerc, că ai mai fost pe acolo și nu înțelegi de ce te-a adus în același punct dacă nu se schimbă nimic fundamental. Cu toate acestea, Și, dac-aș vorbi se cere citită și, de ce nu, dată mai departe, povestită. De urmărit cum și ce va scrie în continuare Iris A. Knieling; intuiesc că are  suficiente resurse să scrie în mai multe feluri și  are capacitatea de a se juca cu stilurile literare și cu genurile.

Nina ROPOTAN

(Book hub)