Un volum care dezvoltă o paletă largă de teme și motive este Pescar de cuvinte (Editura Junimea, 2019) semnat de Ioan-Radu Văcărescu, o demonstrație de virtuozitate poetică care îi fixează poetului sibian un loc bine determinat în cadrul Generației 80. Trăsăturile de bază ale poeziei din acest volum derivă din amestecul de inocență și miracol, poetul își trăiește cu o candoare de martor nepervertit nostalgiile de supraviețuitor într-o provincie în care și-a delimitat bine locul, forțând chiar cutumele și normele bine însușite de toată lumea. Un fals aer domestic te îmbie la o lectură empatică, morfologia imaginarului este una generoasă și de aceea seducătoare pentru receptor/ cititor.

Viața este, în fapt, o călătorie inițiatică printr-un ținut al memoriei, cu alternări de planuri, prin deturnări ale codurilor, în același timp inițiatul încearcă o coagulare a ceea ce pare disparat, autonomizat, străin. Materialitatea este transgresată, orice obstacol este anulat, tensiunea intratextuală îți conferă planuri de lectură diverse, în funcție de capacitatea cititorului de a accede pe (la) diferite niveluri de lectură. Călătoria în care am pornit cândva nu are niciun capăt definit, e rătăcire sau e căutare, prezentul este supus continuu hipertrofierii de o viziune prestabilită care se confundă/ confruntă cu o misiune (mult mai) înaltă: „iar acum dacă tot e atât de târziu/ pot mărturisi că am înțeles/ doar o singură dată în viață/ mergeam spre o autogară îndepărtată/ undeva la marginea unui oraș studențesc/ pe o stradă care nu se mai termina/ nu știam decât direcția eventuală în care trebuia să merg/ să ridic un pachet trimis de-acasă cu autobuzul/ casele se-nșirau ca la țară pe uliță/ și-n liniștea deplină a acelei înserări fără prihană/ mirosea demențial a liliac și-a lămâiță/ strada nu se mai termina/ și autogara aceea îndepărtată parcă nici n-ar fi existat/ și miresmele de primăvară pătrundeau adânc în sânge/ iar arterele și venele pulsau/ ca un râu de munte la topirea zăpezilor/ atunci am înțeles/ și-n vreme ce mergeam parcă fără de țintă/ spre o autogară parcă inexistentă/ de la marginea orașului nostru studențesc/ am înțeles/ că mă așteaptă de partea cealaltă a cerului/ acelei primăveri care părea și ea că nu se va sfârși niciodată/ iar dimineața următoare/ am apărut parcă de nicăieri/ cu un pachet mare în brațe/ legat cu sfoară groasă de cânepă/ niciunde în întunericul ce atâta de încet se desfăcea/ în luminiscențele fără prihană ale unei duse primăveri” (înțeles).

Volumul re-construiește un topos pe „ruinele” unui oraș strivit de amintiri, transsubiectivizarea poetică indică faptul că anumite spații mental-imaginare pot fi explorate numai la (prin) reconstituire. E vorba, după elementele numite, de ”un Sibiu personal”, personalizat, personificat chiar. Imaginația recuperatoare scoate efecte care surprind, uneori ai senzația că un personaj kafkian a coborât în piața mare și caută o instanță nevăzută care îl hărțuiește cu un proces absurd: „în piaţa mare a oraşului e linişte şi pace/ într-o parte sunt aşternute pe caldarâm/ o mie de capete de lut/ fiecare un unicat unul din cincizeci e albastru/ precum casa albastră de lângă palatul brukenthal/ în faţa primăriei opreşte un bmw cu cd/ coboară ambasadorul austriei/ pătrunde nonşalant la patru ace în clădirea fostului cec/ altădată prefectură de poliţie şi poliţistul/ de serviciu îmi spune zâmbind/ să fac paşi mai încolo şi poze mai discret sau deloc/ fără să ştie că eu stau aici în ziua cenuşie cu anemici/ stropi de ploaie şi nici măcar porumbei nu prea sunt/ doar o duzină ca să fotografiez/ mulţimea de capete de lut/ între care de parcă aşa ar fi fost stabilit/ doarme dus un câine comunitar fără cap/ în piaţa mare a oraşului e cât se poate de linişte/ cât se poate de pace”. (ilustrată din sibiu)

În alte poeme semnificative din carte, Ioan Radu Văcărescu acceptă fuziunea dintre eu și non-eu pe fondul unei delestări a sufletului în ascensiunea lui, maniheismul nu mai funcționează, sublimul devine subliminal, spectacolul cosmicității vieții se reduce la mici gesturi care își extrag semnificația chiar din starea de deriziune. Anecdotica poetică amintește uneori de gestica soresciană, arealul este însă altul, calea dintre legea morală și cerul înstelat, dintre pământ și rai, este presărată cu umorul fin care netezește toate asperitățile: ”…. Și parcă-l văd acum pe nea Mitică,/ dacă tot s-a dus,/ cum se trezește el pe la opt și cum/ merge la bucătăria raiului/ și ia din fereastră de după perdeaua de nori pufoși/ glăjuța de-o fele de rachiu/ și așează pe masă trei păhăruțe ca lacrima/ și le umple rase zicând/ hai Doamne să ne împăcăm,/ că tare ne-am mai ciondănit aseară./ Și Domnul binecuvântează din cap cu mare blagoslovenie/ Și Sfântul Petru zice de la locul lui cel mai încărcat/ de înțelepciune bogdaproste auzit vreodată în ceruri” (Împăcarea cu Dumnezeu). Există, de asemenea, în multe texte din carte, o tendință de destructurare a sinelui pe fondul unei confesiuni care depoetizează în fapt realitatea, elementele din preajmă sunt modificate până la nivelul de non-simbol. În timp ce poetul mestecă în cafea, în timp ce muzica sferelor se reduce la zăngănitul cuburilor de zahăr brun care ating marginile ceștii, un corb alb se zbate în piept, are aripile înghețate și transmite starea de abis, tradusă în singurătate și spaimă: „parcă azi sunteți supărat nea jeane/ zice dragoș așezându-mi în față cafeaua/ și paharul cu apă din perete cu lămâie/ ce să-i zic mai bine tac și mestec cu atenție sporită/ în ceașcă bruma de zahăr brun/ i-aș putea spune cum e la cincizeci și nouă de ani/ cum sângele-mi bolborosește doar în piciorul stâng/ și cum în pieptul meu zace un corb alb/ cu aripile înghețate/ dar tac și amestec în continuare în ceașca de cafea/ și sorb cu răbdare din apa cu lămâie și gheață/ poate i-aș spune cum un înger tărcat mă trage de mânecă/ mereu afară unde vrea să-mi arate/ cu degetele lungi și strâmbe/ între care ține o țigară de foi/ cu aromă de cireșe sălbatice/ creasta îndepărtată care leagă prejba de muma/ și cum îmi aprind și eu o țigară amară/ cum trag în piept cu nesaț primul fum și privesc/ cu ochii senini ca dintr-o copilărie furată/ vizuina de lup din pădurea de pe muntele tăcut/ părăsită și care mai păstrează un vag miros/ de singurătate și spaimă”. (vizuina)

Ioan Radu Văcărescu este un poet de recitit.

Adrian ALUI GHEORGHE

(„Argeş”, n. 10, octombrie 2020)