Premiul „Cartea anului 2020”, pentru Ovidiu Genaru
Poetul, fost redactor al Revistei „Ateneu”, a primit pentru volumul Cartea lui Mircea. Canal” (Iaşi, Ed. „Junimea”, 2020) prestigiosul premiu, acordat de Revista „România literară”. În eseul „Acrobatul metaforei”, Daniel-Ştefan Pocovnicu, oprindu-se la volumul premiat, afirmă: „Gravitatea subiectului acestor cântece lirice, forjate sub presiunea concentraţionară a anilor ’50, ce cu greu s-ar putea numi chiar şi experienţă penitenciară, relevă un neaşteptat Ovidiu Genaru. Tematic oi stilistic, lirismul e mai imploziv decât ne-au programat aşteptările lecturii de până acum. E poezia unei sensibilităţi cu procură, derivată dintr-o experienţă a terorii împărtăşită frăţeşte în vechi oi adânci confidenţe; fiindcă cea mai importantă parte a volumului, Cartea lui Mircea, e rezultatul transcrierii lirice a experienţei terifiante a fratelui său. Iar cele câteva poeme adunate în secţiunea „Canal” au rezultat din prelucrarea unor notaţii lăsate în păstrare de un vecin, rudă îndepărtată, supravieţuitoare a Canalului. […] Volumul impune prin forţa expresivităţii primare, dar confirmă cheia de boltă a înţelegerii întregii sale creaţii poetice. Din subteranele suferinţei exacerbate, Ovidiu Genaru demonstrează că-oi datorează redutabila forţă poetică neîncetatei reveniri spre teluric, spre prozaic, la concret, la comun, la povestea eroică sau banală”. (Revista „Ateneu”, nr. 608, aprilie 2020, p. 21).
Însuşi Ovidiu Genaru mărturiseşte: „Printre însemnările mele am găsit relatările unui vecin care scăpase viu de la Canal. Era prin anul 1968. Omul mi-a cerut discreţie, de teama unei noi arestări. Ce mi-a povestit atunci azi pare ficţiune. Intelighenţia românească trebuia masacrată. Satrapii au fost dintre noi, românii, iar vinovaţii n-au fost traşi la răspundere niciodată. Relatările sunt autentice. Doar transcrierea lor expresiv-afectivă îmi aparţine. Am scris această carte în
memoria fratelui meu Mircea, fost deţinut politic la 18 ani, la Suceava şi Târgşorul Nou, între anii 1948 şi 1950. Numele lui, Mircea Bibire, figurează pe zidurile Memorialului Victimelor Comunismului oi al Rezistenţei, Sighetul Marmaţiei”.
Junimea a fost un curent cultural și literar, dar și o asociație culturală înființată la Iași în anul 1863 de către Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Vasile Pogor și Titu Maiorescu.
Un curent literar este adeseori o simplă construcție istorică, rezultatul însumării mai multor opere și figuri, atribuite de cercetătorii acelorași înrâuriri și subsumate acelorași idealuri. Multă vreme după ce oamenii și creațiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor și răsunetul lor s-a stins, istoricii descoperă filiații și afinități, grupând în interiorul aceluiași curent opere create în neatârnare și personalități care nu s-au cunoscut sau care s-au putut opune.
Fără îndoială că nu acesta este cazul „Junimii”. Sarcina istoricului care își propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este ușurată de faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voințe și că tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta, „Junimea” nu este numai un curent cultural și literar, dar și o asociație.
Ea însă nu a luat naștere printr-un act formal (asemenea Academiei Române, întemeiată cam în aceeași vreme în București) și nu s-a menținut după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite. „Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate de interese culturale dar și socio-politice. Junimea mai înseamna și un cenaclu literar, o tipografie și un sistem de librării.
Apariția ei se datorează afinității viu resimțite dintre personalitățile întemeietorilor. Ea se menține apoi o perioadă îndelungată prin funcțiunea atracțiilor și respingerilor care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi și a se dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit căreia “Intră cine vrea, rămâne cine poate” este și aceea pe care asociația ieșeana o adoptă pentru sine.
Desigur, nu numai instinctul vieții menține unitatea „Junimii” în decursul existentei ei. Asociația dorește să-și dea o oarecare bază materială și o anumită ordine sistematică a lucrărilor, câștigă noi membri, se îngrijește de formarea noilor generații și poartă polemici colective. Dar peste tot ce constituie în viață „Junimea”, produsul deliberat al voinței de a se organiza, plutește duhul unei înțelegeri comune a societății, a culturii, a literaturii, iar cea dintâi sarcină a istoricului este să-l extragă și să-l arate lucrând în opere și oameni.
Comenteaza
You must be logged in to post a comment.