O poezie aflată la intersecția dintre contingent și înalt scrie Nicolae Panaite, în cel mai recent volum al său, Ziua verde (Editura Junimea, 2019), un poet care și-a conservat starea inițială, poeticitatea genuină, suflul pacificator al cuvântului într-o lume a dezordinii, în care viața este o insomnie iar aspirația spre absolut se traduce prin „așteptarea” cu care lehuza își întâmpină „întâiul născut”. În această lume, care se degradează sub presiunea trecerii, diminețile sunt „pământoase”, absența vecinului „a dat lăstari”, florile și-au pierdut strălucirea și rostul: „Sunt dimineți atât de pământoase,/ atât de grele,/ încât și îmbrăcarea devine o povară/ iar răsăritul soarelui se mișcă încet,/ atât de încet/ de parcă ar fi un melc imens/ ce cară lumină;/ chiar și fereastra a obosit,/ ajutând-o să intre în casă./ Absența vecinului meu/ de vizavi a dat lăstari;/ florile lor și anul acesta/ au rămas nepolenizate./ Pe tavanul și pe tencuiala pereților dinlăuntru,/ unde ecoul respirărilor/ provoacă surpări somnului,/ apar unele semne și înfățișări./ Dacă cineva ar putea să le deslușească/ ar lua toate premiile Nobel deodată;/ până atunci, femeia de serviciu/ le șterge urmele/ și mătură fărâmăturile lor/ la coșul de gunoi/ al multor istorii/ atât de apropiate nouă/ și vai! atât de puțin știute.” (Sunt dimineți)

Volumul urmează un traseu care merge de la poezia sentimentului la poezia eului și mai departe la dispersiunea eului și regăsirea lui în ființă; de la exasperarea bolnavă, estetizantă a limbajului la redescoperirea cuvântului simplu. Poemele din partea ultimă a volumului sunt, în acest sens, un „decont” al realității imediate: „Prețul vieții s-a așternut/ ca o ninsoare neagră,/ îngreunând respirările și intrarea soarelui în case;/ a atins râul, ramul, neamul/ (…) Plusvaloarea publică/ a ajuns așa de mare,/ încât Vacile Domnului/ sunt niște uriași pe lângă ea// Ziua următoare parcă fuge/ de lehamitea de acum/ ca un captiv de teama/ la detenție pe viață”. (Prețurile)

Există la Nicolae Panaite o intuiție fulgurantă a timpului în dualitatea sa continuă finit/ infinit, singurătatea este locuită de umbre, de amintiri, de o lume care nu ține să își definească un chip, care mai degrabă se ascunde, care își șterge urmele trăind, al cărei preț absolut îl reprezintă voluptatea de a deveni anonimă. În acest sens, „ziua verde” pare să fie mai mult rememorarea vieții, un fel de viața de a doua zi: „Ziua Verde pe care am trăit-o/ prin toate formele ei de relief/ deseori era în picioare însoțindu-mă/ pustiul ce-i dădea ocol/ bine își mai juca rolul lingușitorului/ sub poalele ei vaporoase/ am văzut multe primăveri izbucnind/ în visele mele despre ea/ apa bună de băut ajunsese mai sus de glezne/ mâinile-mi și acum/ încă-s în vindecare/ după trecerea prin roțile spinilor/ prin roțile cernelei ce se poticnește/ când azi cuvintele mai scot capetele/ ca niște înotători tăindu-mi calea/ Ziua Verde de acum/ e așa de mică/ încât noaptea pare o imensitate/ iar stelele niște lacăte luminoase/ deschiderea lor e la fel de grea/ ca număratul peștilor dintr-un râu/ târziu am aflat descuierea/ care rodise prin propria-mi umbră/ am cules-o cu atenție și-n grabă/ deși degetele mai mult mă încurcau” (Ziua verde).

Alteritatea poetică acționează în poezia lui Nicolae Panaite ca o înclinație către zona obscură a eului care presupune o intuire confuză și în orice caz sceptică a condiției omului, asemănătoare binecunoscutei alegații a lui Maurice Blanchot: „Cineva este acolo, unde sunt singur. Faptul de a fi singur înseamnă că aparțin acestui timp mort care nu este timpul meu, nici al tău, nici timpul comun, ci timpul Cuiva. Cineva este ceea ce este încă prezent unde nu se află nimeni. Acolo unde sunt singur, nu sunt acolo, nu se află nimeni, dar impersonalul este acolo: exterioritatea ca lucru ce previne, precedă, dizolvă orice posibilitate de raport personal” (Spațiul literar, cap: Singurătatea esențială). Dar identificarea acestui strat subliminal, al unui eu impersonal, nu are scopul de a anula imaginea deja conturată de ființă la intersecția de lumi, ci pe acela de a da o anumită fundamentare câtorva motive poetice cum ar fi exilul, rătăcirea, solitudinea și infinitul, care ar părea că provin din continua „dezorientare” a ființei vii: „Îl port întruna/ precum țestoasa carapacea./ El știe cel mai bine/ să-mi numere clipele și globulele sângelui./ Visăm împreună noaptea/ sub același cearșaf;/ se trezește primul/ chiar dacă o mulțime de voci/ mă caută și dau năvală/ de încurcă ivirea zorilor./ Deși pielea lui este uscată/ ca foița de țigară,/ pe mine curge apa/ precum o ploaie măruntă pe la streșini./ Se ține scai de ființa mea/ ca temperatura de focul încins,/ ca foamea de prizonieri,/ ca pământul de rădăcina mesteacănului/ pe care l-am scos din pădurea Văratec/ pentru a-l planta în fața casei./ După scrierea recentului poem,/ eram ca după săpatul de unul singur/ al unui canal pe sub ape./ Tocmai atunci, singurătatea,/ de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat,/ mi-a dat peste mâini/ și a urlat la mine s-o ajut să nască;/am fugit de parcă nu mai/ aveam pământ sub picioare;/ deși era lehuză, mereu o vedeam/ când în urma mea, când înainte,/ depinde încotro o luam/ după ce îmi trăgeam sufletul.” (Vătaful singurătate)

În imaginarul poetului se instalează câteva elemente simbolice, precum motivul singurătății ca simbol al unicității dar și al înstrăinării („Singurătatea ce mă însoțește acum,/ după ce și-a strâns cioburile,/ s-a lungit cât strada Ștefan cel Mare…”), sau motivul anotimpurilor/ lunilor/ zilelor care se succed ca eternă sursă de nostalgie („Ea este a 13-a lună din an/ cu dimineți și amurguri/ prin care zilele de-abia se mai țin/ în cuiele de lemn”). Poezia găsește, astfel, această surprinzătoare presimțire metaforică a aspectului veșnic înșelător al duratei prin raport cu nesfîrșirea eternității care provine dintr-o aspirație tensionată spre absolut.

Ziua verde, a lui Nicolae Panaite, este o carte de reținut pe un raft principal într-o ipotetică bibliotecă a poeziei românești de azi.

Adrian ALUI GHEORGHE

(„Argeş”, n. 10, octombrie 2020)