Gabriel Chifu este, aşa cum s-a spus, un poet intergeneraționist, de tranziție de la neomodernism la postmodernism. Întoarcerea la accidentul cotidian, subiectiv, la narativitatea deconstruită, la istoria interioară este prezentă în noua sa carte – O viață. Pagini dintro epopee efemeră, cu explicația: stări, tablouri, însemnări, firimituri epice, psalmi, viziuni (Editura Junimea, Iași, 2020). Titlul însuşi, lucru care este vizibil, asociază termeni aparent contradictorii precum epopee și efemeritate, psalmi și firimituri, viziuni și însemnări.

Această pendulare între solemnitate și smerenie, între tot și nimic, această căutare între sacralitate și cotidianul profan exprimă, în viziunea poetului, tocmai imposibilitatea de a descifra sensul insidios al existenței: „Viața e o scriere pe apă,/ totul trece, totul dispare./ Făpturi, întâmplări, locuri,/ bătăile inimii,/ durere, reverii, lupte,/ strălucirea lunii pe obrazul tău,/ toate se pierd, se șterg,/ ajung într-o colosală mașină de tocat abstractă/ care le mistuie,/ care le preschimbă în praf stelar,/ în nimic.// Trebuie, trebuie să poată fi salvate cumva/ toate acestea,/ trebuie să existe un seif/ unde ele se depun, se imprimă, se păstrează.// Creierul lui Dumnezeu/ e seiful,/ iar poemul acesta e parte din el” (Scriere pe apă).

Printre imponderabilele acestei lumi, în care ființa rătăcește lipsită de certitudini, cele mai de neînțeles sunt reperele temporare: „Ce am trăit seamănă cu o carte scrisă/ într-o limbă uitată./ Nimeni nu o mai poate citi/ și nu există dicționare/ cu care să fie tradusă” (O carte scrisă întro limbă uitată).

O soluție salvatoare există totuși. Ea constă în întoarcerea în eternitatea și ingenuitatea amintirilor („un puști în pantaloni scurți/ iese din trupul meu”), în iubire, precum și în plonjarea în paradisul magiei. Dar, mai ales, în efortul poetului de a accede la o formă de desăvârșire morală, înnoind lumea și pierzându-se în celălalt: „Iar universul atunci, da, altă noimă are,/ alt cer, și alte stele, și alt soare”.

Poetul caută substanța și sensul vieții, pe care nu le poate concretiza, căutare evanescentă însoţită de scepticism. Totodată, este conștient că în natura omului coexistă binele și răul: „E-n trupul meu eroarea, sunt slab, aproximativ,/ suferind, efemer, muritor,/ dar găzduiesc în mine o comoară/ fără pereche,/ emoțiile” (Emoțiile).

Retrospecțiile (cele către copilărie, în special) fac parte din categoria certitudinilor, a bunurilor câștigate pentru totdeauna. Întoarcerea în orizontul începuturilor naşte nostalgie şi cere terapie sufletească, poetul restaurând un imaginar magic, specific copiilor. Textele sunt alegorice, ușor fabulistice, alcătuite cu schepsis: într-un om sunt mai mulți oameni care se desprind treptat și dispar, viața așază în fața fiecărui ins drumuri care merg în toate direcțiile, câteodată opuse sau în cerc, există un munte, o ascensiune interioară care duce la cer, totul pare iluzoriu, copilăria este refugiul bătrâneții. Printr-o confuzie între real și imaginar, limita dă naștere unei învieri.

Sub înfățișarea exterioară a lucrurilor se ascund, de fapt, ideile, sentimentele poetului. Nimic nu este ceea ce este, căci stările poetului deformează lumea din jur: „În dimineața asta cerul e sumbru/ și pus sub lacăte ruginite, grele, fără cheie./ Parcă tot ce era în inima mea,/ anxietatea, coșmarurile,/ peste noapte, a răzbătut afară/ și s-a mutat bizar pe boltă.// (…)/ Da, în dimineața asta, adâncul inimii/ se zărește sus, pe boltă./ Disperarea mea colorează cerul” (În dimineața asta. Un tablou). De altfel, frecvent citim printre rânduri subtile corespondențe și jocuri metamorfice. Gândirea nu cunoaște obstacole, nici în spațiu, nici în timp; în efemer și în etern, nostalgia copilăriei, apartenența la sacru, dar și zădărnicia se reunesc.

Gabriel Chifu a avut curajul să închidă într-un volum de poeme ceea ce este de nedefinit: o viață. Este o carte nesfârșită, ar spune Borges, holografică, despre implacabilele transformări ale timpului, despre speranțe și deziluzii, despre viața interioară, o spovedanie lirică, adevărată și închipuită, asumându-și arta unui personaj evocat: „«Lumea nu e cum e, ci cum o povestești» (…) Da, el muta lumea în cuvintele sale și-i dezvăluia alt chip, cel cuvenit, găsindu-i tâlcul” (Lumea povestită de Nelu).

Paul ARETZU

(„Luceafărul de dimineaţă”, nr. 1, 2021)