Primul raft

Primul raft

46.00 lei

Gellu DORIAN (13 oct. l953, Botoșani) este poet, prozator, dramaturg, eseist.

Debut literar în revista „România literară”, în l972. Publică poezie în două antologii la editurile Eminescu (1974) și Albatros (1982).

Opera: 24 volume de poezie, 5 antologii de poezie, 3 antologii bilingve de poezie; 12 volume de proză; 2 volume de teatru; 7 volume de eseuri. Prezent în antologii din țară și străinătate.

Premii literare: Premiul Național de Proză „Ion Creangă”, Tg. Neamț, 2005; Premiul USR, în 1982 și 2012; 5 premii ale Filialei Iași a USR; Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române, 2022; Premiul „Cezar Ivănescu” al CopyRo, 2025; Premiul „Ion Barbu” Opera Omnia, Pitești, 2025.

Premii internaționale: româno-canadian „Ronald Gasparic”, 2001; „Coroana Carpaților”, Ucraina, 2003; Balcanica, Bulgaria, 2009; „Primăvara europeană a poeților”, Chișinău, 2014.

Distincții: Medalia comemorativă „150 de ani de la nașterea lui Eminescu”, conferită prin decret prezidențial, 2000; Ordinul Cultural A, în grad de Cavaler, 2004; Medalia aniversară „100 de ani de la înființarea U.S.R.”.

Membru al U. S. R.; Inițiatorul Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” și al Congresului Național de Poezie; Președintele Fundației Culturale „Hyperion-C.B” Botoșani.

  • An apariție: 2025
  • Format: A5
  • Număr de pagini: 322
ISBN 978-973-37-2972-3 Categorii: ,

Autor: Dorian Gellu

Descriere

Ideea lui Gellu Dorian de a acorda în fiecare an, la Botoşani, de ziua lui Eminescu, un premiu de poezie dedicat celor mai buni poeţi români de azi s-a concretizat, după aproape zece ani de la lansare, într-o veritabilă instituţie: a celui mai important premiu pentru poezie din România post-comunistă. Au contribuit la această neobişnuită şi, poate, neaşteptată performanţă nominalizările, făcute de botoşăneni cu maximă atenţie şi instinct sigur al valorii – opţiunile, lăsate în grija unui juriu de cinci critici din principalele centre culturale ale ţării, juriu mereu acelaşi şi, nu în ultimul rând, consistenţa financiară a premiului. Din câte premii poartă numele poetului naţional – de la cele oferite de diverse instituţii culturale cu diverse ocazii până la cel oferit de Academia Română –, acesta de la Botoşani, din 15 ianuarie al fiecărui an, este, de departe, cel mai prestigios şi, deopotrivă, cel mai râvnit la nivelul vârfurilor poeziei contemporane. Şi este, totodată, un bun argument în favoarea instituţiei Premiului Naţional pe care, în aceşti din urmă zece ani, Uniunea Scriitorilor din România s-a străduit – treptat şi cu hopuri, ce-i drept – s-o impună. Cu atât mai însemnat, într-un atare context, meritul Primăriei Botoşani. Şi cu atât mai de admirat.

Laurenţiu ULICI, 15 iunie 2000

 

Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” este o instituţie. Serioasă şi respectată. E mare lucru că juriul n-a greşit niciodată în douăzeci de ani. Iar dacă Primăria Botoşani n-a aruncat-o până acum într-un interes regional (ce dacă au spus unii?), iată un motiv în plus de a o lăsa în răspunderea ei, pe care a onorat-o în tot acest timp. Nu e deloc sigur că guvernul ar onora-o mai bine. (…) Un avantaj al Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” este că e acordat în cadrul unor manifestări devenite ele însele tradiţionale. Durata în timp este o condiţie sine qua non a respectabilităţii culturale, oricare ar fi ele.

Nicolae MANOLESCU, 15 ianuarie 2010

 

El l-a inventat, el l-a administrat, el i-a fost maestrul de ceremonii, el a tras ponoasele. El trebuia să organizeze şi defilarea laureaţilor. Despre Gellu Dorian e vorba şi despre Premiul Naţional de Poezie „Eminescu”, iar parada de aici e o critică a vârfurilor, o plimbare imperială pe creste. Presupun că nu-i va mulţumi nimeni. Dar oare ar trebui?!

Al. CISTELECAN

 

Recenzii

Nu există recenzii până acum.

Fii primul care scrii o recenzie pentru „Primul raft”

Istoricul Junimii

Junimea a fost un curent cultural și literar, dar și o asociație culturală înființată la Iași în anul 1863 de către Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Vasile Pogor și Titu Maiorescu.

Un curent literar este adeseori o simplă construcție istorică, rezultatul însumării mai multor opere și figuri, atribuite de cercetătorii acelorași înrâuriri și subsumate acelorași idealuri. Multă vreme după ce oamenii și creațiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor și răsunetul lor s-a stins, istoricii descoperă filiații și afinități, grupând în interiorul aceluiași curent opere create în neatârnare și personalități care nu s-au cunoscut sau care s-au putut opune.

Fără îndoială că nu acesta este cazul „Junimii”. Sarcina istoricului care își propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este ușurată de faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voințe și că tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta, „Junimea” nu este numai un curent cultural și literar, dar și o asociație.

Ea însă nu a luat naștere printr-un act formal (asemenea Academiei Române, întemeiată cam în aceeași vreme în București) și nu s-a menținut după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite. „Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate de interese culturale dar și socio-politice. Junimea mai înseamna și un cenaclu literar, o tipografie și un sistem de librării.

Apariția ei se datorează afinității viu resimțite dintre personalitățile întemeietorilor. Ea se menține apoi o perioadă îndelungată prin funcțiunea atracțiilor și respingerilor care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi și a se dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit căreia “Intră cine vrea, rămâne cine poate” este și aceea pe care asociația ieșeana o adoptă pentru sine.

Desigur, nu numai instinctul vieții menține unitatea „Junimii” în decursul existentei ei. Asociația dorește să-și dea o oarecare bază materială și o anumită ordine sistematică a lucrărilor, câștigă noi membri, se îngrijește de formarea noilor generații și poartă polemici colective. Dar peste tot ce constituie în viață „Junimea”, produsul deliberat al voinței de a se organiza, plutește duhul unei înțelegeri comune a societății, a culturii, a literaturii, iar cea dintâi sarcină a istoricului este să-l extragă și să-l arate lucrând în opere și oameni.

Go to Top