Primul raft

Descriere

Ideea lui Gellu Dorian de a acorda în fiecare an, la Botoşani, de ziua lui Eminescu, un premiu de poezie dedicat celor mai buni poeţi români de azi s-a concretizat, după aproape zece ani de la lansare, într-o veritabilă instituţie: a celui mai important premiu pentru poezie din România post-comunistă. Au contribuit la această neobişnuită şi, poate, neaşteptată performanţă nominalizările, făcute de botoşăneni cu maximă atenţie şi instinct sigur al valorii – opţiunile, lăsate în grija unui juriu de cinci critici din principalele centre culturale ale ţării, juriu mereu acelaşi şi, nu în ultimul rând, consistenţa financiară a premiului. Din câte premii poartă numele poetului naţional – de la cele oferite de diverse instituţii culturale cu diverse ocazii până la cel oferit de Academia Română –, acesta de la Botoşani, din 15 ianuarie al fiecărui an, este, de departe, cel mai prestigios şi, deopotrivă, cel mai râvnit la nivelul vârfurilor poeziei contemporane. Şi este, totodată, un bun argument în favoarea instituţiei Premiului Naţional pe care, în aceşti din urmă zece ani, Uniunea Scriitorilor din România s-a străduit – treptat şi cu hopuri, ce-i drept – s-o impună. Cu atât mai însemnat, într-un atare context, meritul Primăriei Botoşani. Şi cu atât mai de admirat.

Laurenţiu ULICI, 15 iunie 2000

Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” este o instituţie. Serioasă şi respectată. E mare lucru că juriul n-a greşit niciodată în douăzeci de ani. Iar dacă Primăria Botoşani n-a aruncat-o până acum într-un interes regional (ce dacă au spus unii?), iată un motiv în plus de a o lăsa în răspunderea ei, pe care a onorat-o în tot acest timp. Nu e deloc sigur că guvernul ar onora-o mai bine. (…) Un avantaj al Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” este că e acordat în cadrul unor manifestări devenite ele însele tradiţionale. Durata în timp este o condiţie sine qua non a respectabilităţii culturale, oricare ar fi ele.

Nicolae MANOLESCU, 15 ianuarie 2010

El l-a inventat, el l-a administrat, el i-a fost maestrul de ceremonii, el a tras ponoasele. El trebuia să organizeze şi defilarea laureaţilor. Despre Gellu Dorian e vorba şi despre Premiul Naţional de Poezie „Eminescu”, iar parada de aici e o critică a vârfurilor, o plimbare imperială pe creste. Presupun că nu-i va mulţumi nimeni. Dar oare ar trebui?!

Al. CISTELECAN