Absolvent al Facultății de Filologie a Universității „Al. I. Cuza” din Iași, Petru Tomegea a fost întreaga sa viață profesor de Limba Română, mai întâi în comuna natală, Bogdănești, apoi în orașul Suceava. Zecile de promoții de foști elevi îi poartă o vie recunoștință (floare rară azi!) pentru harul său didactic. Odată cu libertatea cuvântului instaurată după evenimentele din decembrie 1989, profesorul Petru Tomegea s-a afirmat, cu talent, în publicistica scrisă și audio-vizuală. Nu este cel dintâi intelectual al crugului Tomegea care a încălțat pantofi. Un unchi al său, învățătorul Vasile Tomegea din Boroaia, aparține unei pleiade de „haretiști” ai Școlii Normale „Vasile Lupu” din Iași: Simion Kirileanu (fratele cărturarului G.T. Kirileanu), învățător pe valea Bistriței, la Holda; Neculai Stoleru, din Baia; Gheorghe Rădășanu, din Bogata, pe care l-am cunoscut prin anii 70, pe când „moșu Ghiță” rotunjea venerabila vârstă de 90 de ani; Leon Mrejeru, la Fundația regală „Orfelinatul Agricol” din Zorleni; Al. Vasiliu, din Tătăruși etc. etc. Toți aceștia s-au înrolat în 1916, din primele zile ale Războiului pentru Întregirea României. Neculai Stoleru avea să cadă în luna septembrie, la Pietrele Roșii (Un glonț l-a lovit în cap și astfel am pierdut unul din cele mai alese capete ieșite din mijlocul țărănimii, G.T. Kirileanu, Însemnări zilnice. 1906-1960, p. 68) unde avea să fie rănit și Simion Kirileanu. Unchiul autorului de față, în grad de locotenent rezervă, era decorat de regele Ferdinand cu cel mai înalt ordin de război „Mihai Viteazul” „Pentru vitejia și avântul cu care a comandat Compania 10-a în luptele de la Mărăști. La 13 iulie 1917, a atacat pozițiunea de la cota 791 de pe Dealul Lozei și respingând pe germani, le-a cucerit două rânduri de tranșee și două mitraliere” (Anuarul Ordinului Militar „Mihai Viteazul”. 1916-1920,p.74). Cu toții au fost nu numai „luminători ai satelor”, dar și cărturari: culegători de folclor, întemeietori de reviste și colaboratori permanenți ai acestora.

Am făcut acest ocol spre a arăta că pe urmele acestei splendide tradiții a normaliștilor intelectuali și patrioți de început de secol XX, între care și moșul său, a călcat și profesorul Petru Tomegea. În fond, la Catedră, și-a onorat cu prisosință datoria, dar preocupările spirituale l-au împins să facă un pas mai departe. A găsit îndemnul și la dascălii săi de prestigiu de la Universitatea ieșeană – Vasile Arvinte, Cornel Dumitriu și Ilie Dan. Cercetarea s-a întins pe durata a câtorva decenii. Pentru cercetările de teren i-au trebuit zece ani, între 1972-1982, când profesa la Bogdănești. A străbătut Valea Râșcăi de-a lungul mai multor comune, începând cu primele așezări – Slătioara și Buda – situate la 10-12 kilometri mai jos de Muntele Deleleu, de la izvoarele râului, continuând cu comunele și satele componente Râșca, Bogdănești, Moișa, Boroaia, Orțăști, Drăgănești și Tonți. Informațiile culese pe teren, nemijlocit sau prin intermediari și informatori locali, verificate și confirmate prin stăruitoare cercetări, toate făptuite după metode științifice, au fost apoi prelucrate, nu mai înainte însă de consultarea bibliografiei domeniului, a izvoarelor, inclusiv a celor de arhivă.

Personal, nu sunt cunoscător al domeniului abordat de profesorul Petru Tomegea, dar oricine studiază istoria știe că toponimia și onomastica pot sluji la deslușirea unor aspecte ale trecutului unei regiuni. Ele pot atesta durata în timp a unei așezări. Cel mai adesea, denumirea unei forme geologice sau a unei ape curgătoare ascunde mărturii din vremuri imemoriale. Chiar dacă, de-a lungul secolelor, denumirile respective au suferit transformări, lingviștii pot decela succesiunea populațiilor care le-au imprimat, oferind istoricului noi argumente în cercetările sale. Toponimia, îndeosebi, stă mărturie unor astfel de realități, iar onomastica o însoțește de aproape. Până acum câteva decenii, în vecinătatea orașului Piatra Neamț era o localitate numită Viișoara. Ea atesta că, odinioară, acolo exista un microclimat favorabil cultivării viței de vie. A unui anumit soi aclimatizat, dispărut de mult, și microclimatul, și vița de vie. Eram în Senatul României când, după revoluție, exista un iureș al schimbării denumirilor de localități. Un proiect de lege viza și această localitate. M-am opus zadarnic, argumentând, între altele, că pe italieni nu-i deranjează de loc că în vecinătatea Romei există calea Via Scrofa, păstrată încă de pe timpul Imperiului Roman. Zadarnic, răul s-a produs și astfel, din neștiință, a dispărut o mărturie lingvistică a unor realități de odinioară, și nu numai privind economia zonei, ci și microclimatul acesteia. În acești parametri ai mărturiilor lingvistice în sprijinul istoriei se înscrie și cartea de față a profesorului Petru Tomegea, rezultat al unui efort îndelungat, de decenii, nu numai intelectual, dar și material, cu cheltuieli pentru deplasări pe teren, apoi la arhive și biblioteci ieșene și, toate, din puținul salariu de dascăl. Doar pasiunea și stăruința intelectualului pentru durabil le-a biruit, oferind cercetătorului de mâine argumente neștiute până la apariția acestei cărți care nu au apărut din senin. Articolele și studiile pe care autorul le risipea prin diverse reviste de specialitate sau cotidiene mărturisesc preocupări lingvistice mai vechi ale autorului. În prefața datorată lui Mircea A. Diaconu, scrisă cu căldură și dragoste, despre bulboana „La cioată” din Orțăști, în căutare de cleni amețiți, se regăsește aidoma și autorul acestor rânduri în zăvoiul copilăriei sale de acum șapte decenii, doar că în amonte cu vreo 15-20 kilometri, pe firul apei dispărute acum, odată cu malurile străjuite de răchite, de sălcii pletoase și de plopi, urmare a „regularizării” cursului râului Râșca, făcută prin deceniul opt din trecutul secol, pentru a reda agriculturii terenul albiei, umplut apoi cu pământ și nivelat cu acele buldozere, care, pentru majoritatea românilor, sunt simboluri ale dictaturii sovieto-comuniste.

În încheiere, câteva comentarii sugerate de lectura în diagonală a interesantului demers științific datorat profesorului Tomegea, în care aflăm și un scurt istoric al localităților de pe valea Râșcăi, autorul venind cu argumente arheologice, documentare, dar și de ordin lingvistic. Între acestea, două sunt mai vechi, de la începuturile vieții statului Moldova: Bogdănești și Giulești. Despre vechimea celei dintâi, raportată și la existența unei mănăstiri pe acele locuri încă din vremea lui Alexandru cel Bun, evocată, de altfel, și de autor, tradiția o raportează și la o icoană veche, bizantină, existentă cândva, poate că și azi, în Muzeul Mănăstirii Agapia (Ion Barna, Octavian Iliescu, Corina Nicolescu, Cultura bizantină în România/La culture byzantine en Roumanie, București, 1971, p. 113 și 22). A doua localitate, Giulești, sat component al comunei Boroaia, este atestată încă de la sfârșitul secolului al XIV-lea. Arheologii scoteau la iveală aici vestigiile unei curți feudale, cu o biserică de zid, de influență gotică, dar adaptată cultului ortodox, atribuită lui Giulea – Dzula capitaneus – care la 6 mai 1387 garanta, alături de alți patru boieri, omagiul de vasalitate depus de Petru I al Moldovei, față de regele Poloniei, Wladislaw Jagello (Lia Bătrâna și Adrian Bătrâna, Ion Vătămanu și Șt. Scorțeanu, Ansamblul reședinței feudale de la Giulești, jud. Suceava, în „Cercetări arheologice”, Muzeul de Istorie al R. S. România, VI, 1983, București, p. 79-83). Monumentul este contemporan cu biserica Sf. Nicolae de la Rădăuți, tot de factură occidentală, gotică, necropolă a întemeietorilor de stat moldav.

Între toponimele compuse cu prepoziția „în” autorul indică pentru comuna Bogdănești „În Cioate” , numită așa pentru că acolo a fost tăiată o bucată mare de pădure” (p.44) sau „prescurtare de la locul unde sunt cioate” (p. 83). Într-adevăr, documentele de arhivă confirmă supoziția profesorului Tomegea. În acea parte din vecinătatea comunei a existat o pădure seculară. În 1853, evreul Haim Grimberg cumpăra acolo, de la Mănăstirea Râșca, proprietară a moșiei Bogdănești, un parchet „pentru a scoate butuci pentru cheresteaua din acea pădure spre a-l transporta la herestrăul ce îl am pe acele locuri” (Arhivele Naționale Istorice Centrale, Fond: Ministerul Cultelor și Instrucției Publice-Moldova, Ds. 139/1853, fila 5). Restul pădurii seculare din „Bogdăneștii Râșcăi” era exploatat forestier între 1879-1884, în care scop era împărțită în cinci parchete, conform unei hărți executate în 1884 (ANIC, Direcția Județeană Iași, Fond: Colecția „Planuri și Hărți”. vol. I., nr. 495).

O altă confirmare documentară a opiniilor autorului privește geneza toponimului „Poiana lui Țâpic” . Domnia sa consideră, pe bună dreptate, că „ar putea fi interpretat ca poiana unuia pe care îl chema Țâpic.”(p. 79) nume dispărut azi din onomastica localității, dar păstrat ca poreclă. În schimb, la 1864, numele este atestat în satul vecin, Cotu Râșcăi, în lista feciorilor pasibili a fi recrutați pentru armată, a căror selectare se făcea prin tragerea la sorți a numerelor unde figurau. Astfel, la 813, îl aflăm pe „Gavril”, al lui „Vasile Țipică” (ANIC, Fond: Ministerul de Interne, Diviziunea Rurală și Comunală. Ds. 287/1864, fila 18 v).

Comentariile de mai sus stau dovadă a utilității pentru istoric a unui asemenea demers științific, precum acesta întreprins de profesorul Petru Tomegea. Și, din păcate, cel puțin pentru Moldova, astfel de lucrări constituie o raritate. Sperăm ca exemplul să fie urmat. Învățători și profesori de limba română și istorie sunt azi cu mult mai mulți decât cei amintiți pentru început de secol XX. Instruiți de pe băncile universităților ies, neîndoielnic, le mai lipsesc doar interesul și harul pentru lucruri mai înalte. Dorința de autodepășire. Profesorul Petru Tomegea a realizat-o cu brio. Sincere felicitări din partea unuia care a văzut lumina zilei tot pe Valea Râșcăi !

 

Ion I. Solcanu

(„Crai nou”, 15 mai 2019, Suceava)