Acel Nobel venit din Sud: Salvatore Quasimodo între glorie şi uitare

Acel Nobel venit din Sud: Salvatore Quasimodo între glorie şi uitare

25.00 lei

Ritmurile lui Domenico Pisana scandează gândurile şi sentimentele unui talent educat de lecturile marilor exemple ale poeziei moderne, de la Umberto Saba, Giuseppe Ungaretti, Diego Valeri, Carlo Betocchi, Eugenio Montale, Alfonso Gatto la angajarea morală şi civică tip Mario Luzi, Giovanni Raboni, Gianni d’Elia sau Paolo Ruffilli.

  • AN APARIŢIE:: 2011
  • FORMAT:: A5
  • NUMĂR DE PAGINI:: 202
ISBN 978-973-37-1544-3 Categorii: ,

Autor: Pisana Domenico

Descriere

Ritmurile lui Domenico Pisana scandează gândurile şi sentimentele unui talent educat de lecturile marilor exemple ale poeziei moderne, de la Umberto Saba, Giuseppe Ungaretti, Diego Valeri, Carlo Betocchi, Eugenio Montale, Alfonso Gatto la angajarea morală şi civică tip Mario Luzi, Giovanni Raboni, Gianni d’Elia sau Paolo Ruffilli. Între inevitabilul peisaj modican şi ragusan, colinar şi mediteranean, covârşit de mitologie şi civilizaţii străvechi şi rădăcinile biografice ale unui adevărat fiu al Siciliei, lirica lui Pisana este o continuă meditaţie în cheie etico-religioasă asupra condiţiei omului şi poetului „prinşi în iţele misterului” existenţial. Singular ni se pare leopardianul său elan spre îmbrăţişarea infinitului şi absolutului, având însă grijă să nu uite nici măcar o clipă, asemeni maestrului şi concitadinului său Salvatore Quasimodo, căruia îi dedică această excepţională carte, tradusă acum şi în limba română, vocaţia şi urgenţa comuniunii şi alterităţii faţă de semeni.

Geo Vasile

Additional Information

Weight 0.5 kg

Recenzii

Nu există recenzii până acum.

Fii primul care scrii o recenzie pentru „Acel Nobel venit din Sud: Salvatore Quasimodo între glorie şi uitare”

Istoricul Junimii

Junimea a fost un curent cultural și literar, dar și o asociație culturală înființată la Iași în anul 1863 de către Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Vasile Pogor și Titu Maiorescu.

Un curent literar este adeseori o simplă construcție istorică, rezultatul însumării mai multor opere și figuri, atribuite de cercetătorii acelorași înrâuriri și subsumate acelorași idealuri. Multă vreme după ce oamenii și creațiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor și răsunetul lor s-a stins, istoricii descoperă filiații și afinități, grupând în interiorul aceluiași curent opere create în neatârnare și personalități care nu s-au cunoscut sau care s-au putut opune.

Fără îndoială că nu acesta este cazul „Junimii”. Sarcina istoricului care își propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este ușurată de faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voințe și că tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta, „Junimea” nu este numai un curent cultural și literar, dar și o asociație.

Ea însă nu a luat naștere printr-un act formal (asemenea Academiei Române, întemeiată cam în aceeași vreme în București) și nu s-a menținut după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite. „Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate de interese culturale dar și socio-politice. Junimea mai înseamna și un cenaclu literar, o tipografie și un sistem de librării.

Apariția ei se datorează afinității viu resimțite dintre personalitățile întemeietorilor. Ea se menține apoi o perioadă îndelungată prin funcțiunea atracțiilor și respingerilor care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi și a se dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit căreia “Intră cine vrea, rămâne cine poate” este și aceea pe care asociația ieșeana o adoptă pentru sine.

Desigur, nu numai instinctul vieții menține unitatea „Junimii” în decursul existentei ei. Asociația dorește să-și dea o oarecare bază materială și o anumită ordine sistematică a lucrărilor, câștigă noi membri, se îngrijește de formarea noilor generații și poartă polemici colective. Dar peste tot ce constituie în viață „Junimea”, produsul deliberat al voinței de a se organiza, plutește duhul unei înțelegeri comune a societății, a culturii, a literaturii, iar cea dintâi sarcină a istoricului este să-l extragă și să-l arate lucrând în opere și oameni.

Go to Top