În „Studie moldovană” din 1851-52, Alecu Russo nota că repedea modernizare a societăţii moldoveneşti s-a făcut şi sub imperiul modei: „Schimbarea costumului fu semnul pornirii duhului de deşteptare. Ideea şi progresul au eşit din coada fracului şi din buzunarul jiletcii […]. Prefacerea hainilor au prefăcut de îndată condiţiile sociale a lumii noastre, precum şi relaţiile familiei […]. Fracul a introdus  dignitatea, pantalonii au silit oamenii a-şi măsura coloveranţiile celor de la care aştepta vr’un folos”.[1]

Cu alte cuvinte, axul motor al modernizării societăţii româneşti a fost recăpătarea sentimentului demnităţii. Modernizarea însemna, pentru Alecu Russo şi alţi patrioţi din generaţia sa, îndreptarea din şale, încetarea „coloveranţiilor”, a temenelelor pe care şalvarii, spre deosebire de pantaloni, le îngăduiau fără riscul de a pocni cusăturile. Din punct de vedere cultural, modernizarea ca verticalizare însemna recuperarea istoriografică a trecutului românesc şi crearea unui sistem de economie simbolică legând organic cultura populară de cea a elitelor naţionale. Anunţat de multe proiecte culturale, de la precum cele ale lui Ioan Heliade Rădulescu, Gheorghe Asachi, Mihail Kogălniceanu sau Alecu Hurmuzachi, acest program a fost cel mai strălucit pus în pagină de societatea Junimea şi a sa Convorbiri literare. Din punct de vedere politic, tipul de modernizare pentru care luptau Alecu Russo şi generaţia sa presupunea, în formularea sintetică a lui Ion C. Brătianu, libertatea personală prin independenţa naţională. Din punct de vedere economic, modernizarea României presupunea dezvoltarea economiei româneşti prin adoptarea unui program economic care să îmbine armonios protecţionismul economic necesar dezvoltării industriilor naţionale cu economia la scară umană, a micii pieţe libere. Ţară, după cum ştim cu toţii, „eminamente agrară”, România avea nevoie, în zorii modernităţii ei, de o politică economică aptă să încurajeze productivitatea agricolă (prin dezvoltarea cooperaţiei, a băncilor agricole şi prin introducerea unor procedee şi utilaje agricole mai eficiente) ajutând astfel la îndreptarea din şale şi a ţăranilor României, al căror mod de viaţă înrădăcinat, organic, trebuia articulat cultural şi consolidat economic. Dar România avea nevoie şi de un sistem de protecţionism economic care să o ajute să depăşească stadiul de exportator de materii prime şi produse agricole ieftine şi importator de produse industriale scumpe.

Astfel, discutând în 1877 despre perspectivele economiei şi societăţii româneşti, A. D. Xenopol, colaborator de frunte al Convorbirilor literare şi Liberal naţionalist, opunea capitalismului fără limite, deci anti-naţional, protecţionismul. Xenopol apelează la economistul american Henry Charles Carey pentru a pleda în favoarea protecţionismului economic arătând că o ţară agricolă are nevoie de industrie pentru a-şi ajuta agricultura să înflorească. Xenopol acuză ipocrizia marilor puteri industriale (Anglia, Franţa) care predicau liberul-schimb, dar practicau protecţionismul pragmatic, care le permitea să îşi protejeze industriile naţionale. Xenopol răspunde şi uneia dintre principalele obiecţiuni ale partizanilor „pieţei libere” împotriva regimului protecţionist, şi anume aceea că industria naţională nu produce suficiente mărfuri de calitate pentru a satisface nevoile pieţei. Asemenea lui Petru cel Mare, care a pus pe roate industria Rusiei importând meseriaşi occidentali în loc să importe mărfuri occidentale, importând competenţe cu alte cuvinte, Xenopol prevede o combinaţie între importul de competenţe şi protecţionismul economic, preconizând că urmaşii meseriaşilor se vor şi româniza.[2]

Carol Mihalic de Hodocin a fost exact unul dintre străinii care s-au românizat şi au contribuit la propăşirea societăţii româneşti de la mijlocul secolului al XIX-lea, după cum arată istoricul Dumitru Vitcu în excelentul său studiu monografic Precursori ai modernizării societăţii româneşti: Carol Mihalic de Hodocin (Iaşi: Junimea, 2015). Utilizând documente inedite, dar şi publicaţiile, astăzi obscure, ale lui Mihalic de Hodocin, Vitcu reuşeşte să ne redea cu fidelitate şi empatie figura unui personaj complex care, chiar dacă nu e tocmai „de factură renascentistă” aşa cum scrie pe coperta a IV-a a cărţii (Mihalic de Hodocin nu pare a fi fost în vreun fel preocupat de literatură, de exemplu), e cu siguranţă un reper al istoriei culturale româneşti din atât de fructuosul secol al naţionalităţilor.

Născut în 1802 în comitatul Spiš (Zips, în germană), deci în acea regiune muntoasă din nord-estul Slovaciei de unde au provenit şi zipserii pricepuţi la agricultură, exploatări forestiere şi minerit care s-au stabilit în Bucovina începând cu ultimii ani ai secolului al XVIII-lea, Mihalic de Hodocin a studiat filosofia, economia şi geologia la Academia din Kaschau (Košice). După desăvârşirea studiilor, Mihalic de Hodocin a devenit administratorul exploatărilor miniere şi al moşiilor contelui Emerich Csaky din Krompachy şi, apoi, al unor fabrici de hârtie printre care şi cea din Roşcani (Roskany). În 1838, la solicitarea şi cu sprijinul lui Gheorghe Asachi,  ajunge la Iaşi, unde se lansează într-o fabuloasă carieră de prospector al munţilor Moldovei, antreprenor şi funcţionar public.

Astfel, Mihalic devine, alături de Asachi, ctitor şi profesor al primei Şcoli de Arte şi Meserii din Moldova, fondată în 1840 şi funcţională din 1841. Devine membru al Comisiei centrale de agronomie din Moldova, alături de aga Gheorghe Asachi, de spătarul Costache Negruzzi şi de vornicii C. Sturza şi Constantin Caragiu. Prospectează munţii Moldovei şi scrie despre avantajele economiei miniere. Duce la bun-sfârşit în anii 1840 proiectul alimentării cu apă a Iaşului – capitală a Moldovei la acea vreme -, înlocuind cu ţevi de „fier vărsat legate cu plumb, pentru a avea o trăinicie veşnică”[3] conductele de ceramică (care uneori cedau din cauza tropăitului cailor şi a duruitului roţilor de trăsură pe uliţele Iaşului). Cei 10.5 km de conducte instalaţi de Mihalic alimentau 16 cişmele publice şi 21 de cişmele private. În 1844, Mihalic se angajează la administrarea „fabricii de fier” a lui Costache Conachi, întreprindere care eşuează din pricina hărţuielii fiscului şi a nerăbdării lui Conachi, nemulţumit de faptul că fabrica „îi mâncase destui bani” fără a da randamentul visat.[4] Urmăreşte să deschidă o fabrică de lumânări, dar renunţă din cauza concurenţei supusului austriac Frantz Sidorovici din Lemberg, căruia Mihail Sturza refuză să-i revoce licenţa.[5] Deschide o fabrică de praf de puşcă în 1860, dar o inevitabilă explozie pune întreprinderea de butuci şi, în 1861, Mihalic e nevoit să-şi vândă fabrica omului de afaceri Moriţ Katz.[6] Mihalic e onorat şi răsplătit de autorităţile Moldovei, deşi cariera lui cunoaşte şi unele hiatusuri. Astfel, în 1853 e eliberat din funcţia pe care o deţinea la Departamentul Lucrărilor Publice pentru a face loc inginerului francez Béguin.[7] În 1857 e reangajat, dar Unirea din 1859 semnalează începutul decăderii economice a lui Mihalic care, cunoscut ca asociat al anti-unionistului Asachi, se vede brusc fără protectori în noua administraţie. Omul care fusese chemat ca expert să se pronunţe asupra iluminării cu gaz a Iaşului, asupra construirii căilor ferate, asupra pavării Iaşului sau asupra curăţirii râului Bistriţa pentru a uşura tranzitul plutelor, moare în 1862 mâhnit şi nu foarte prosper.

Personajul creionat de Vitcu pe baza surselor existente ne îngăduie să înţelegem mai bine resorturile şi motivaţiile modernizării societăţii româneşti din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Venit din zări străine, Mihalic se integrează societăţii pământene pe bază de praxis. Nu e o inserare ideologică sau familială, ci o înfrăţire sau întovărăşire în scopul ducerii la bun-sfârşit a unor anumite proiecte urbanistice, educaţionale, economice. La mijlocul secolului al XIX-lea, Moldova era în fierbere economică şi culturală, existând, după cum o dovedeşte şi cazul lui Mihalic, o disponibilitate foarte mare din partea elitelor (aga Asachi, spătarul Costache Negruzzi!) pentru construcţii culturale şi economice de anvergură. Vitcu semnalează cu îndreptăţire că la originea acestor impulsuri se afla dorinţa elitelor organice moldoveneşti de a trece de la „formulările pur teoretice ale necesităţii unirii tuturor românilor într-un singur stat, la acţiuni practice, revoluţionare sau programatice,” premisa majoră a înfăptuirii României moderne fiind constituirea statului naţional.[8]

La acest curent contribuise, observă Vitcu, şi Regulamentul Organic care, departe de a fi un instrument al opresiunii, incorpora tendinţele reformiste ale boierimii moldo-valahe: „Împărtăşind întru totul aprecierea că nu Regulamentul Organic a creat mişcarea de regenerare în spaţiul românesc, ne îngăduim a adăuga observaţia că, departe de a o fi blocat prin suita constrângerilor politico-administrative degajate din litera ori din spiritul legiuirii, acea mişcare a dobândit un impuls fără precedent graţie, în bună măsură, şi noului cadru juridic introdus în principate în anii 1831-1832”.[9] Vitcu îl invocă în sprijinul poziţiei sale pe A. D. Xenopol, altminteri nu un mare rusofil, care scria în Istoria românilor în Dacia Traiană că „prin Regulamentul Organic se pune pentru prima oară în societatea românească ideea interesului public şi anume ca ceva superior celui individual, care, până atunci, totdeauna covârşise pe celălalt. Ideea statului putem zice că se năştea pentru prima oară la români în concepţia ei modernă, ca viaţa unui tot întemeiat pe norme obşteşti, adică pe legi”.[10]

În acest context, e foarte semnificativ atât orizontul cultural dinspre care s-a inserat Mihalic în societatea moldavă, cât şi continuităţile dintre acţiunile programatice ale unor Asachi sau Mihalic şi cele ale „Junimii” post-paşoptiste, care pare a fi continuat programul elaborat şi pus în practică de aceşti pionieri ai modernizării organice a societăţii româneşti. Astfel, Mihalic, cu preocupările sale legate de minerit, agricultură, ecologie, urbanism, încurajarea manufacturilor, educaţie şi fiscalitate – el subliniind că încurajarea manufacturilor şi industriei duce la scăderea importurilor scumpe şi deci la menţinerea banilor în cămările sau vistieria ţării[11] – pare a fi un reprezentant pe plai moldav al cameralismului german, al acelei practici a bunei administrări dezvoltate în Germania secolului al XVIII-lea ca adaptare a mercantilismului protecţionist colbertian.[12] Fără a avea acces la documente suplimentare, cred că monografia lui Vitcu oferă destule elemente care sugerează că, asemeni cameraliştilor, Mihalic nu urmărea în principal un anumit program economic, ci mai degrabă un anumit program de economie politică, un anumit mod de structurare a societăţii, de edificare a unui „well-ordered police state” (după cum îl numea Marc Raeff), a unui stat bine organizat sprijinit pe o societate capabilă să-şi gospodărească resursele. Esenţial pentru cameralişti era şi elementul pedagogic, moralizator, al concepţiei lor sociale, care nu era atât o ideologie de cabinet, cât o sumă de precepte născute din practica administraţiei statului. Astfel, spre deosebire de ideologiile pieţei libere, cameralismul viza şi crearea unui aparat de stat alcătuit din servitori publici competenţi şi devotaţi statului, adică naţiunii în cazul României.

Modul în care îşi argumentează Mihalic proiectele de utilitate publică – de la dezvoltarea mineritului care aduce înflorirea anumitor zone altminteri sărace din punct de vedere agricol şi demografic[13], la alimentarea cu apă a oraşelor, la crearea de şcoli de meserii, la agricultura modernă – e clar menit a conduce la o modernizarea organică a societăţii, una care nu explodează structurile de ordine socială, ci le dezvoltă aşezându-le pe baze solide şi care stimulează mobilitatea socială bazată pe muncă şi merit (vorba lui Eminescu). Mobilitatea socială de acest tip elimină şi problema punctelor de stres social, a supraaglomerării anumitor filiere de ascensiune socială – nobiliară, birocratică – care, într-o societate dezarticulată de liberalism sau despotism, nu mai funcţionează cum trebuie contribuind astfel la acumularea de tensiuni politico-sociale. Iată, de exemplu, cum combinaţia cameralistă dintre muncă şi pietate, pietismul luminat care stă la baza acestui complex de precepte, transpare în regulamentul Şcolii de Arte şi Meserii inspirat de Mihalic. Regulamentul prevedea un regim de antrenament profesional şi de înlesniri acordate absolvenţilor şcolii care, împreună, aveau rostul de a perpetua standardele de calitate şi coeziunea organizatorică breslaşe în condiţiile în care economia de piaţă teoretizată de Adam Smith şi pusă în agresivă practică de marile imperii europene ducea la dispariţia ghildelor. Performanţa economică meşteşugărească e moralizată de regulamentul Şcolii de Arte şi Meserii, unde „procesul didactic viza nu doar latura profesională, ci şi pe cea morală a educaţiei ucenicilor, pentru care se instituia o ’necurmată regulă şi supraveghere’, în fiecare duminică şi sărbătoare legală tinerii ucenici erau obligaţi să meargă la biserică şi, după liturghie, să se întrunească într-o sală de clasă a şcolii spre a asculta ’învăţăturile morale’ şi a face exerciţii în ’citire, scriere, aritmetică şi desen linear’ ” [14] Pentru a vedea cum anume aceste şcoli de arte şi meserii au creat conţtiinţă naţională nu avem decât să ne uităm, câteva decenii mai târziu, la tinerii bucovineni care, în contextul răvăşirii ghildelor româneşti atât din pricina legislaţiei contradictorii în această privinţă emanând de la Viena cât şi a concurenţei breslelor germane sau rutene care nu acceptau ucenici români, au venit la studii în şcolile de meseriaşi din Iaşi şi Bucureşti.

Mihalic, de asemenea, cerea intervenţia fermă a statului pentru a spori zonele împădurite din jurul oraşelor (contribuind astfel la alimentarea cu apă a acestoa) şi opri defrişarea munţilor Moldovei, defrişare care ducea la sterilizarea agricolă a ţării.[15] Termenii în care scrie se regăsesc întrutotul la generaţia lui A. D. Xenopol şi Eminescu. Dacă Eminescu reproduce integral în 1876 articolul lui Mihalic despre minerit şi apreciază însemnătatea lui ca linie directoare pentru economia naţională, Xenopol era, după cum am văzut, pe exact aceeaşi linie cu Mihalic nu doar în ce priveşte modernizarea României prin import de meseriaşi şi tehnologii[16], iar nu prin import de mărfuri de consum (aşa cum o prevede ortodoxia pieţei libere), dar şi în ceea ce priveşte pădurile.

Cartea lui Dumitru Vitcu evocă un pitoresc reprezentant al trecutului românesc şi, mai important, ne confirmă că România modernă s-a clădit pe baza unui „proiect de ţară” la care elitele organice ale Moldovei şi Ţării Româneşti au ajuns în mod firesc la începutul secolului al XIX-lea şi a cărui aplicare au umărit-o mai apoi vreme de câteva generaţii. A fost o modernizare, aşa cum am arătat în cazul generaţiei junimiste, bazată nu pe o ruptură cu trecutul, ci pe o continuitate cu trecutul, chiar cu trecutul paşoptist în cazul junimiştilor. Că la această modernizare organică au participat şi străini împământeniţi e lucru firesc şi nu e doar un reflex al toleranţei româneşti – de care se face caz ba pentru, ba contra -, ci şi al modului în care ecumenicitatea Vechiului Regim putea contribui la naţionalitatea României moderne. Aşa cum liberalismul se bazează, până la urmă, pe virtuţi dobândite în societăţile pre-moderne, anti-consumeriste, bazate pe autarhie şi pe spirit de prudenţă sau de economie, aşa naţiunea s-a format pe calapodul unor societăţi patriarhale cu elite organice în care asimilarea sau „împământenirea” era tocmai acest lucru, adică asimilarea într-o ordine organică, într-un mod de viaţă bazat pe cultivarea pământului. Împământenirea era ceva diferit din punct de vedere sociologic şi ontologic de „acordarea cetăţeniei” într-o societate post-industrială, bazată pe economie de servicii şi pe fluxuri cibernetice. Naţiunile s-au creat  din dinamismul modernizator al „împământenirii”, al asimilării într-o dinamică organică, şi se destramă sub efectul coroziv al cetăţeniei nimicului.

 

[1] Alecu Russo, Opere complete, ed. Lucian Predescu (Bucureşti: Cugetarea, 1942), 238.

[2] A. D. Xenopol, „Studii asupra stării noastre actuale. Partea V  în Convorbiri literare: Corpus de texte reprezentative I.3 (Iaşi: Editura Convorbiri literare, 2016), 267-303.

[3] Dumitru Vitcu, Precursori ai modernizării societăţii româneşti: Carol Mihalic de Hodocin (Iaşi: Junimea, 2015), 94.

[4] Vitcu, Precursori ai modernizării, 124.

[5] Vitcu, Precursori ai modernizării, 86.

[6] Vitcu, Precursori ai modernizării, 180.

[7] Vitcu, Precursori ai modernizării, 152.

[8] Vitcu, Precursori ai modernizării, 22, 26-27. Vezi şi p. 32, pentru „unire” ca „dezmorţire a industriei”, „zbor al învăţăturii” ş.a.m.d.

[9] Vitcu, Precursori ai modernizării, 18.

[10] Vitcu, Precursori ai modernizării, 20.

[11] Vitcu, Precursori ai modernizării, 83.

[12] Pentru o trecere în revistă a momentelor majore ale istoriografiei cameralismului, vezi, de exemplu, Andre Wakefield, The Disordered Police State: German Cameralism as Science and Practice (Chicago: The University of Chicago Press, 2009), 1-15.

[13] Vitcu, Precursori ai modernizării, 71.

[14] Vitcu, Precursori ai modernizării, 59, 60-61.

[15] Vitcu, Precursori ai modernizării, 72-73.

[16] Vitcu, Precursori ai modernizării, 84.

Mircea Platon

[„Convorbiri literare”, nr. 2 (254), februarie 2017]

 

Post Views: 28