Recurs. Despre câteva cazuri literare, scriitori uitați și scriitori refuzați

Recurs. Despre câteva cazuri literare, scriitori uitați și scriitori refuzați

60.00 lei

Adrian Dinu RACHIERU (născut pe 15 septembrie 1949 la Soloneţ, Suceava) este sociolog, critic literar, eseist, prozator, profesor universitar, doctor în sociologie. Este absolvent al Facultăţii de Filosofie-Sociologie (1971), Universitatea din Bucureşti. Colaborează la numeroase reviste literare şi culturale din întreaga ţară. Membru al USR (filiala Bacău), al Uniunii Scriitorilor din Moldova şi al Asociaţiei Sociologilor din România.

A debutat editorial în 1983, cu Orizontul lecturii (Eseuri de sociologia literaturii). Dintre numeroasele volume publicate menţionăm: Poeţi din Bucovina (1996), Elitism şi Postmodernism (1999); Alternativa Marino (2002); Globalizare şi cultură media (2003); Nichita Stănescu – un idol fals? (2006); Eminescu după Eminescu (2009); Poeţi din Basarabia (2010); Ion Creangă. Spectacolul disimulării (2012); Con-vieţuirea cu Eminescu (2013); Romanul politic şi pactul ficţional, vol. I, II (2015, 2018); Politică şi canon literar, vol. I (2021), Voci din exil (2022); Emisfere de Bucovina, vol. I (2023); Arhipelag critic, vol. I (2023).

Premii literare (selectiv): Premiul pentru critică al revistei Luceafărul (1982); Premiul „Mihai Eminescu” – Suceava: 1995, 1996, 2010; Premiul Fundaţiei Culturale a Bucovinei: 1995, 1999; Premiul Salonului Internaţional de carte (Chişinău): 2000, 2006, 2007, 2010, 2012; Ordinul Naţional „Pentru Merit” în grad de Cavaler (2002); Premiul pentru critică (Reims, Franţa, 2002); Premiul revistei Lumina (Novi Sad, Serbia): 2007; Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova: 2001, 2011, 2012; Premiul „Titu Maiorescu” al Academiei Române pentru volumul Generaţia orfelină (Mitografii lirice), 2014; Premiul naţional pentru critică „Titu Maiorescu”, Zilele „Convorbiri literare” (Iaşi, 2022).

  • An apariție: 2024
  • Format: A5
  • Număr de pagini: 480
ISBN 978-973-37-2755-2 Categorii: ,

Autor: Rachieru Adrian Dinu

Descriere

Natura polemică a scrisului său nu vizează excluderile (…). Adrian Dinu Rachieru este, aici, în Banat – alţii spun, aici, în Moldova – una dintre speranţele înţelegerii întregului literaturii române de azi.

Cornel UNGUREANU

 

Adrian Dinu Rachieru nu este un fundamentalist, el nu practică ceea ce singur numeşte „canibalism axiologic”, nici nu crede în „retorica jelaniei”, el este doar un sârguincios observator al peisajului nostru literar. Locul lui nu este pe baricade, ci în mirador, de unde scrutează atent multitudinea de încercări ce au apărut după 48 sub titulatura de istorii literare.

Radu CERNĂTESCU

 

Putem accepta că dogma autonomiei esteticului (autonomismului) a fost o strategie conjuncturală, într-un context specific, sub bruiaj ideologic. Că a funcţionat ca „exorcizare”, salvând, cu fler impresionist, apartenenţa la modernitate. Că cenzura şi autocenzura (văzută drept „compromis mental”) au traumatizat lumea scriitoricească, fetişizând (izolând) esteticul, impunând coduri de lectură, alinieri, alterări. De unde şi pofta excomunicărilor în cruciada revizuirilor, pe fundament eticist, urmând directiva est-etică. Oricum, opera, supravieţuind, „se rupe” de creator; iar critica trans-estetică are un fundament estetic. Nimeni, credem, nu contestă igiena reevaluărilor. Dar orice discuţie începe de la nivelul estetic şi obligă la relectură.

Adrian Dinu RACHIERU

Recenzii

  1. Junimea

    Iulia MURARIU, Recurs sau despre jocul înșelător cu postumanitatea, în revista „Actualitatea literară”, nr. 129/ martie-aprilie 2024, p. 7, despre volumul Adrian Dinu RACHIERU, Recurs, Junimea, colecția „Orizontul lecturii”, 2024; https://ziarulactualitatea.ro/a-aparut-actualitatea-literara-nr-129a-aparut-actualitatea-literara-nr-129/;

Adaugă o recenzie

Istoricul Junimii

Junimea a fost un curent cultural și literar, dar și o asociație culturală înființată la Iași în anul 1863 de către Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Vasile Pogor și Titu Maiorescu.

Un curent literar este adeseori o simplă construcție istorică, rezultatul însumării mai multor opere și figuri, atribuite de cercetătorii acelorași înrâuriri și subsumate acelorași idealuri. Multă vreme după ce oamenii și creațiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor și răsunetul lor s-a stins, istoricii descoperă filiații și afinități, grupând în interiorul aceluiași curent opere create în neatârnare și personalități care nu s-au cunoscut sau care s-au putut opune.

Fără îndoială că nu acesta este cazul „Junimii”. Sarcina istoricului care își propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este ușurată de faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voințe și că tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta, „Junimea” nu este numai un curent cultural și literar, dar și o asociație.

Ea însă nu a luat naștere printr-un act formal (asemenea Academiei Române, întemeiată cam în aceeași vreme în București) și nu s-a menținut după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite. „Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate de interese culturale dar și socio-politice. Junimea mai înseamna și un cenaclu literar, o tipografie și un sistem de librării.

Apariția ei se datorează afinității viu resimțite dintre personalitățile întemeietorilor. Ea se menține apoi o perioadă îndelungată prin funcțiunea atracțiilor și respingerilor care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi și a se dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit căreia “Intră cine vrea, rămâne cine poate” este și aceea pe care asociația ieșeana o adoptă pentru sine.

Desigur, nu numai instinctul vieții menține unitatea „Junimii” în decursul existentei ei. Asociația dorește să-și dea o oarecare bază materială și o anumită ordine sistematică a lucrărilor, câștigă noi membri, se îngrijește de formarea noilor generații și poartă polemici colective. Dar peste tot ce constituie în viață „Junimea”, produsul deliberat al voinței de a se organiza, plutește duhul unei înțelegeri comune a societății, a culturii, a literaturii, iar cea dintâi sarcină a istoricului este să-l extragă și să-l arate lucrând în opere și oameni.

Go to Top