Iustin BUTNARIUC (n. 1999, Botoșani) este absolvent de Medicină la Iași. În prezent este medic rezident la București, specialitatea Genetică Medicală. A publicat în Poesis internațional, Observator cultural, Matca literară, Tomis și Timpul. Crede, asemenea lui Lawrence Ferlinghetti, că poezia este cea mai scurtă distanță dintre doi oameni. zâmbim, radiația nu s-a stins reprezintă volumul său de debut.
all-blank
semăn tot mai mult cu Syd Barrett
n-am mai băut, dar mă trezesc cu mintea all-blank
prin oraș mă târăsc ca un zombi
mă zgârie pe creier pilele din sălile de manichiură
când eram mic, pila era kryptonita mea
când mama își pilea unghiile fugeam în altă cameră
odată, am avut ochii în lacrimi și când hârșâia
obiectul metalic de mâna ei fină, ca o adolescentă lipsită de griji
m-a întrebat de ce plâng, dar nu am putut să-i răspund
eram un zombi cu mintea all-blank
așa cum azi, un camion era să mă izbească
pe variantă –
n-am avut vreo reacție;
cum tipa care mi-a făcut cafeaua în magazinul de la colț mi-a zâmbit
și eu doar ridicând ceșcuța i-am zis să se care;
cafeaua mirosea a liquorice și brusc mi-am amintit că în Suedia
am văzut un ren călcat de un tren, aruncat pe două troiene de zăpadă
sângele lui fierbea ca o pastă neagră
se prelingea reniform pe ghețușul lacului
cât de mult mi-am dorit să pescuiesc acolo la copcă
apoi să patinez în jurul băltoacei de sânge
dar asta însemna să trec șinele; cu riscul de-a fi lovit,
asemeni renului, pot să-mi fac un iglu al morții
corpul meu dezintegrat îl acoperă, iar înăuntru sufletul alb, de zăpadă
va putea trăi milenii
până la sfârșitul iernii atomice.
aplatizare
mi s-a tocit și viața afectivă
ca degetele lui Philip Glass pe Suita Orfică
mai demult descriam dintr-o suflare
tot ce simțeam – aveam motive coerente:
îmi plăcea să mănânc și să beau
eram uman în parametri ca un boxer în corzi
astăzi plăcerea simplă a acelor nevoi
s-a transformat în doi termeni
pe-un buletin de internare
anhedonie & alexitimie
Castor și Pollux ai bolilor psihice
altfel spus, mărul are gust de carii
și cariile au gust de indiferență,
care oricum e un subiect prea complex
pentru situația de față
Poemul american
lui Dan
noi privim America cea frumoasă
și America cea frumoasă ne privește pe noi
America cea frumoasă spune:
iată Estul Europei, blocurile comuniste, sinagoga dărâmată,
natura dezlănțuită, inundațiile fecunde, soarele toropitor
iată zdrențuitele haine cum se scurg de pe trupuri slăbite
cum cântă pănțărușul în desiș în limba lui neomenească
combinând cuvinte din polonă, română și greacă
iată adevărata poezie și-năuntrul ei o garsonieră cu chirie
și înăuntru – poeții supraviețuitori, și înăuntrul lor
visul strălucește precum cei mai înalți zgârie-nori
în noaptea nebună a New-Yorkului, pe străzile din San Francisco,
în barul unde Ginsberg citea Howl
și ani mai târziu îi declara admirativ unui emigrant român
ești din țara lui Tzara, un idol pentru noi
iată cum prins de mâini și de picioare, contorsionat de securitate
bătut și pus să scrie ode partidului
poetul român era de fapt un erou
și America cea frumoasă suspina pentru el, America cea frumoasă
cânta în limba ei, prin ascunzișurile sintaxei ei
imnurile țărișoarelor asuprite de dictatori
iată-mă cum stau cu o carte de poezie americană în brațe,
nemâncat, nebărbierit, netuns, ilegal
cu facturile uitate pe raft, trei pisici, într-o casă din fostul ghetou evreiesc
și mă minunez că putem fi admirați de necunoscuți atât de frumoși.