Pe  4  august  curent,  Eugen  Cioclea  (1948-2013)  ar  fi  împlinit  70  de  ani;  noroc  de  Vitalie  Răileanu  care  ni-l  readuce,  într-o  ediție  bibliografică  cvasi-exhaustivă,  Ineditul  Eugen  Cioclea,  Junimea,  2018,  pe  „cel  mai  trist  poet  din  Europa”,  așa  cum  se  lasă  surprins  „în  studii,  recenzii,  cronici  literare,  eseuri,  dar  și  mărturisiri  despre  ființa  poetului”  (Taina  ființei  poetului  Eugen  Cioclea).

Din  cele  patru  mari  compartimente  ale  cărții,  voi  cita  din  primul  și  cel  mai  amplu  –Fulminantul  poet  Eugen  Cioclea,  împărțit  în  două  capitole:  1.  Dimensiunea  unor  cronici  literare,  recenzii  și  prezentări  de  carte  (însumând  18  texte),  și  2.  Eseuri  omnilaterale  (având  15  texte)  –  doar  două  opinii,  prima,  a  unui  critic  consacrat,  Al.  Cistelecan:  „Poet  al  furorii,  Eugen  Cioclea  iese  decis  din  ritualitatea  rostirii  și  din  festivitatea  imaginativă,  inaugurând  un  limbaj  abrupt,  vitriolant  și  caustic”,  și  cea  de-a  doua,  a  unui  critic  în  plină  ascensiune,  Mihai  Iovănel:  „Considerat  unul  dintre  cei  mai  buni  poeți  iviți  în  Basarabia  ultimelor  decenii,  Eugen  Cioclea  face  parte  din  spița  boemilor  trăind  amplificat  și  parcă  damnați  sub  combustia  propriei  poezii.  A  publicat  puțin,  dar  parcimonia  găsește  o  compensație  în  intensitatea  poemelor”,  fără  a  uita  să  amintesc,  ca  fapt  divers,  și  de  datul  în  bară  a  lui  Alex  Ștefănescu  („În  realitate  modul  lui  de  a  scrie  damnează  plăcerea  noastră  de  a  citi”).

Foarte  consistent  și  compartimentul  al  doilea,  Pretext  pentru  amintiri  și  un  portret  completat,  în  20  de  voci,  din  care  niciuna  nu  trebuie  trecută  sub  tăcere  (și  tocmai  pentru  a  nu  le  ignora  pe  celelalte  19,  nu  voi  cita  nici  una!);  or,  abia  în  compartimentul  al  treilea,  Masa  rotundă  a  unor  dialoguri,  se  face  auzit  însuși  poetul,  în  dialog  cu  Efim  Tarlapan,  Gheorghe  Budeanu,  Nicolae  Popa,  dar  și  cu  Alexandru  Bantoș  (ultimul,  în  ordine  cronologică,  publicat  în  Limba  română,  nr.  3-4/  2010)  din  care  rețin  aceste  cuvinte:  „Eu  am  fost  cine  sunt  și  acum.  Neînțeles”,  iar  ceva  mai  la  vale:  „Zăpăcit,  zăpăcit,  dar  optimist.  Așa  cum  adolescentul  din  Cioclea  a  vrut  să  fie  în  poezie  mai  răsărit  ca  Ion  Barbu  (…)  la  care  am  fost  ucenic.  Știam  pe  dinafară  mesajul  Jocului  secund  și-am  înțeles  pe  atunci  că  limbajul  lui  I.  Barbu  se  află  la  granița  dintre  limbajul  științific  și  limbajul  poetic.  Releva  gândirea  greacă,  ce  se  exprima  nu  doar  în  mituri,  ci  și  în  teoreme”.  După,  vine  Bibliografia  selectivă,  quasi  completă,  pentru  a  întregi  imaginea  unui  poet  în  toată  puterea  cuvântului  –  și  cu  asta,  posteritatea  se  arată  ceva  mai  luminoasă,  iar  efigia  lui  Eugen  Cioclea,  turnată  în  bronz.

6  august  ’18

Emilian  Galaicu-Păun