Un poet premergător optzeciștilor mi se pare a fi Gabriel Chifu, cronologic, dar și tematic, prin directețea confesiunii autobiografice, dar, simultan, cu un picior în universul șaptezecist, cu proiecte și proiecții metafizice. Oricum, oricând, îl prefer unor autori mizând pe un soi de pseudo-bacovianism, descriindu-și lipsa de aderență la frumusețea lumii din jur, cu meticulozitate. Incapacitatea acestora de a vibra la inefabil din defect a devenit o calitate, unii exegeți urmând o grilă de lectură pe dos. Cu Gabriel Chifu mergi pe încredere, pe o potecă a trăirilor autentice, nimic nu este mimat, poteca sa lirică te scoate la lumină, adică la o participare empatică și la presimțirea unui ținut misterios. E chiar sintagma lui. Autorul nu trișează nici în această culegere de versuri, recentă, numită neașteptat, O viață. Pagini dintr-o epopee efemeră – stări, tablouri, însemnări, firimituri epice, psalmi, viziuni. Cred că este cea mai autobiografică dintre cărțile de poezie ale autorului, retroproiecția lirică a unei existențe. O ,,epopee”, neeroică, a unui erou dezamăgit și încrezător totodată, dezamăgit de ce vede aici, visând la ceea ce poate găsi dincolo, în memoria sa, frânturi de Paradis. Copilăria în Calafatul natal, norocul amândurora de a se afla în vecinătatea Dunării, altfel oraș socialist ca toate orașele acelei epoci, dar care devine spațiul mirific de unde poetul evadează mai aproape sau mai departe prin puterea imaginației, care-l propulsează în văzduh. O figură stilistică recurentă la Gabriel Chifu este înălțarea, desprinderea de pământ, pe neașteptate, plutirea liberă, prezentă și în romanele sale. Copilul cu jocurile și candoarea vârstei, cel care descoperă că oamenii „închid ochii” sau mai încâlcit „dau ortul popii” va fi evocat prin intermediul fotografiilor alb-negru ale memoriei afective, dar fără patetisme, într-un stil sobru, aproape alb (Viața e un basm). Îți vin în minte cuvintele unui G. Călinescu „Îmi privesc fotografiile vechi, ce-i cu voi, băiețași, de purtați numele meu?” Copilăria nu dispare niciodată din noi, ea constituie izvorul peren, din care decurg toate meandrele vieții, spunea atunci același critic interbelic. Astăzi, generația milenialilor nu știu dacă mai consideră copilăria un „izvor peren” cum face poetul acestei cărți, aflat evident în răspăr cu minimalismul și demitizările poeticului. Nu este vorba la unii autori foarte tineri de un nou cod estetic, ci de distrugerea oricărei poeticități. Poezia postmodernistă nu desființează redundanța și retorica, paradoxal, le promovează, dar le golește de orice aură mitică, Gabriel Chifu merge în sens invers, vrea iluminare, nu eveniment spectaculos.

Volumul pare a pune în scenă un etern conflict, cel dintre real și ideal. De o parte ochiul copilului, care va reține frumusețea nu urâtul din jur, păstrând-o ca pe o comoară (Emoțiile) pentru clipa ca atare, transfigurată, dar și pentru adultul care o retrăiește. Pe de alta, perindarea lumii vulgare, grăbite, comune. Lumea vrăjită se adăpostește în trecutul poetului, poate al fiecăruia dintre noi, cea des-vrăjită, obositoare și plată, poate fi îndepărtată prin evocarea primei, dar nu integral, nu fără efort. „Trecutul e o țară pierdută/în care mă întorc/ și nu mai recunosc locurile”. (O carte scrisă într-o limbă uitată). Sau „Adeseori în ultima vreme un puști în pantaloni scurți/ iese din trupul meu”.Univers secund. O viziune.

Interesantă în acest volum îmi apare și zona mediană, cea a intervalului, sau a parantezei fericite, când cuplul îndrăgostiților pare a atinge plenitudinea copilului liber și bucuros fără motiv, decât acela, valid altfel, temeinic valid, al existenței, pur și simplu. Iubirea intensă ne poate „suda” spune poetul, din două ființe devenim una singură, armonioasă, perfectă. Dar e o fericire, o „vrajă” care plutește pe deasupra capetelor, aureole efemere și se risipește. Scenele acestea de iubire, descrise cu un realism nu lipsit de magie, sunt altă notă caracteristică a lui Gabriel Chifu, regăsibilă și în volumele anterioare. Acum, vezi Poveste, Tu dinafară ai ajuns înăuntru, Poveste fără sfârșit. Cea mai frumoasă poezie din volum mi se pare Psalm (Am ajuns și eu pe marginea prăpastiei), cea mai tristă O viziune. Mai mic decât punctul. Un sfârșit.

Adrian POPESCU

(„România literară”, nr. 41- 2 octombrie 2020)