Există câteva teme constante în poezia lui Gabriel Chifu, de la Însemnări din ținutul misterios încoace, pe care le regăsim și în O viață. Pagini dintr-o epopee efemeră (Editura Junimea, 2020), cel mai recent volum al său: dragostea, degradarea fizică legată de vârstă, cu alte cuvinte, metamorfoza ființei umane trăită ca inevitabilă experiență intimă, revizitarea copilăriei și a adolescenței. Aceasta din urmă constituie cheagul moral al volumului de față: un număr important de poezii dezvoltă în variațiuni tema cu pricina. Ele sunt printre cele mai frumoase din carte. Clișeul critic definește astfel de poezii ca evocări sentimentale. Ceea ce nu mi se pare a le caracteriza pe ale lui Gabriel Chifu. Sentimentul are în poezie un prag de jos, dincolo de care se află romanțele, în care un suflet difuz și comun se tânguie cuprins de jale, și unul de sus, care se atinge de spiritul individual și nobil al omului. În poezie, între suflet și spirit se cască o prăpastie de netrecut, despre care nu se vorbește. E destul să cităm oricare poem de acest fel din volum ca să ne dăm seama că toate conțin, în fond, o curată metafizică a sentimentului, nici nostalgie, nici tristețe propriu-zisă, poate mai degrabă revelația unor întâmplări și locuri familiare, cutreierate în copilărie, ascunse în cutele memoriei sau ale imaginației. La opt ani, Viața e un basm:

 

Am privit îndelung o șopârlă verde care dormita

în nisipul cald. Am privit îndelung o albină care culegea

polen dintr-o margaretă. Am privit îndelung soarele care

se îneca în fluviu, fără să se arate întristat. Și mi-am dat

seama că viața e un basm, iar lumea sigur e vrăjită. Și-am

vrut, cu neîntrecută râvnă, ziua aceasta s-o opresc,

de-aici să nu mai plece, să n-o pierd niciodată.

 

Amintirea oprește timpul și sporește capacitatea simțurilor de a cuprinde înăuntrul ființei visătoare întreaga lume:

 

Tot în clipele acelea, am avut impulsul să-ți mărturisesc

că visez să mă alungesc, să mă întind dincolo de orice

închipuire, astfel încât să cuprind în sinea mea, ca pe un

diamant, lumea aceasta mirifică, epopeică, incomparabilă,

ea să devină a mea, să se petreacă lăuntric.

 

Tema acestei extinderi a trupului și a minții, care dă lăuntrului ființei poetului dimensiuni cosmice, revine în câteva poeme din volum. Sigur, nu se poate nega că elementul autobiografic constituie sursa principală a imaginației poetului. De altfel, acesta nici măcar nu încearcă să-l ascundă, din contra, îl marchează limpede, contrapunând imaginației elemente de identificare precise. În acest fel, copilăria e prezentă în toată irealitatea ei. Este unul din secretele de fabricație pe care le deține, ca puțini alții, Gabriel Chifu. În sâmbure, îl descopeream deja în volumele anterioare. În zece ani fără unul, care au trecut de la publicarea Însemnărilor, „ținutul misterios“ a căpătat contururi lirice precise și totodată pline de un lirism de care doar un mare poet este în stare.

Restul volumului se compune dintr-o mare varietate de formule poetice, indicate uneori de la titlu, psalmi, erotice, tablouri de natură, viziuni, apoftegme, remarcabile fără excepție. N-am motive să revin nici la caracterizarea, nici la evaluarea din Istoria critică. Fiind eu și un cititor de poezie din plăcerea de a citi, nu doar un profesionist al lecturii, voi reproduce totuși o poemă minunată, intitulată Scriere pe apă:

 

Viața e o scriere pe apă, totul trece,

totul dispare.

Făpturi, întâmplări, locuri,

bătăile inimii,

durere, reverii, lupte,

strălucirea lunii pe obrazul tău,

toate se pierd, se șterg,

ajung într-o colosală mașină de tocat

abstractă

care le mistuie,

care le preschimbă în praf stelar,

în nimic.

Trebuie, trebuie să poată fi salvate cumva

toate acestea,

trebuie să existe un seif

unde ele se depun, se imprimă, se păstrează.

 

Creierul lui Dumnezeu

e seiful,

iar poemul acesta e parte din el.

 

Dacă e o deosebire între un astfel de poem și cele asemănătoare din volumele anterioare, ea constă în atenuarea pesimismului și a dramatismului rezultat din conflictul interior caracteristic dintotdeauna poeziei lui Gabriel Chifu. Nu de o împăcare cu sine e vorba, nici de o scădere a tensiunii lăuntrice, ci de sugestia unei raze de lumină, precum în acest Tablou de primăvară:

Melodioase sunt acum ciocârliile,

muzicale – și albinele, cele de aur,

lirici – lăstunii, călifarii roșii, cocorii,

biruitoare – scânteietoarele buburuze.

Iar miresmele ce se nasc gingaș ori vijelios

din tămâioarele plăpânde, din zambile,

din florile de cais și de prun

își desfășoară desfrânat și fluid în văzduh

singulara lor odisee.

 

Cine le însuflețește pe toate,

cine aprinde focul în toate?

Cine și-n inima mea obosită

toarn-o nemăsurată putere și un elan tot asemenea

ce mă-mbată până-mi pierd capul

și-n rând cu zburătoarele pornesc și eu prin aer

încrezător că, fără aripi,

voi izbuti s-ajung la vămile din slăvi, cine?

 

Gabriel Chifu este unul din rarii poeți lirici de astăzi, înzestrat cu harul de a vorbi despre sine cu onestitate. Sigur, în sens strict, sinceritatea nu e o caracteristică a poeziei. Dar nici simularea ei. Ceea ce e frapant în mare parte din poezia de astăzi, indiferent de generație, este simularea sentimentului. Romanța este specia care trăiește din prefăcătorie sentimentală. Ea este maneaua veche. În general, o astfel de poezie care joacă pe coarda falselor sentimente, menită să stoarcă lacrimi de crocodil, merge bine împreună, în zilele noastre, cu poezia care afectează a descrie tot soiul de false stări de lucruri dintr-un cotidian mizerabilist. Onestitatea nu e la modă. De aici, o imensă maculatură poetică. Gabriel Chifu se numără printre din ce în ce mai rarii poeți contemporani care ține la onoarea poeziei lui. Nu în ultimul rând, fiind și un bun cititor de poezie. Având, altfel spus, un bagaj cultural bogat, în lipsa căruia, nici cel mai mare talent nu poate să scrie poezie adevărată. Poezia nu se trage direct din viață. Are nevoie de cultură, la fel cum planta nu poate trăi fără apă. Volumul lui recent e cel mai puternic și original din câte s-au publicat de o bună bucată de timp. Un eveniment literar, fără doar și poate, căruia îi stă alături, cel mult, Poemul de oțel al lui Viorel Padina, reeditare, acesta, după o primă și tardivă ediție din 1991. Nerecomandabile, ambele, criticilor care nu înțeleg poezia, simulanților lecturii.

Nicolae MANOLESCU

(„România literară”, nr. 41- 2 octombrie 2020)

Post Views: 134