Un roman mai puţin obişnuit

Autoare activă până acum în eseistică, critică literară şi cercetare umanistă, Mara Magda Maftei debutează în beletristică prin publicarea volumului Şi dacă omul vrea să fie fericit. E o carte cu subiect de actualitate, „extras” din peisajul vieţuirii noastre contemporane, fireşte că înzestrat şi cu substanţiale deschideri către chestiuni şi noime perene.

O carte consistentă, prezentată drept „roman” şi care nici nu poate fi considerată a fi altceva decât, într-adevăr, un roman, cu remarca însă că „natura” ei este deosebită, puţin comună, şi o particularizează în mod pronunţat. E binecunoscută şi mult invocată proverbiala, virtual infinita „elasticitate” a formulei romanului, observabilă perpetuu, dincolo de diferitele mode ale momentului sau de setul de convenienţe literare acreditate cu precădere într-o epocă sau alta. Cartea Marei Magda Maftei vine parcă să ofere o nouă atestare a amintitei „elasticităţi” şi este, probabil, rodul unui „pariu” îndrăzneţ.

Un roman, aşadar, şi anume – după cum am arătat mai sus – unul „de actualitate”. Materialul semnificant „concret”, trama generală, anecdotica detaliată, „conflictul”, personajele (de prim-plan ori de fundal), evocate cât de succint, nu pot decât trezi interesul cititorului, cu făgăduiala unei lecturi savuroase. Savuroasă, însă deloc facilă sau superficială: solicitantă, incitantă şi rodnică, putem spune. Protagoniştii romanului sunt soţii sexagenari Ghiţă şi Aglaie Popescu, pensionari cu venituri modeste, trăitori „la bloc”, îndurători necăjiţi ai calvarului iscat de condiţia şi situaţia lor. Raporturile zilnice în sânul cuplului sunt alterate de rutina vegetării în strâmtorare severă, fără îndoială că şi de trecerea anilor. Aglaie, temperament mai aprig, cu înclinaţia autoafirmării prin agresivitate, îşi cam „terorizează” consortul mai degrabă retractil, oarecum absent, aplecat spre introspecţie şi, totodată, sufocat de mărunta dar constanta ferocitate casnică la care este supus cotidian. Survine însă un eveniment efectiv excepţional, de natură să modifice radical relativul echilibru al vieţuirii nefericite a celor doi: un enorm (pentru contextul de la noi) câştig la loto, de ordinul milioanelor de euro. Bineînţeles, după cum era de aşteptat, soţii Popescu nu sunt în stare să „gestioneze” în chip potrivit o astfel de miraculoasă îmbogăţire. E, pentru amândoi, o zguduire existenţială majoră, care provoacă schimbări spectaculoase în vieţuirea lor cotidiană. Reacţiile fiecăruia faţă cu postura de milionar sunt însă diferite, iar autoarea le reconstituie şi transcrie cu multă fineţe, cu sagacitate şi îndemânarea esenţializării prin selectarea detaliilor. Se vădeşte că, de fapt, neaşteptata îmbogăţire nu modifică natura lăuntrică a celor două personaje, ci constituie un factor revelator a „adevăratului” lor sine, ţinut până atunci la foc mărunt de inconvenientele paupertăţii şi descătuşat de avuţia subit dobândită. Nu e locul să intrăm în detalii, însă se cuvine să semnalăm că evoluţiile Aglaiei sunt înfăţişate în registrul caricatural, cu accente pamfletare, în vreme ce adevărata descoperire de sine pe care o trăieşte Ghiţă e prezentată cu empatie şi comprehensiune rafinată, cele două modalităţi de tratare fiind adecvat împletite în structura narativă.

Revenind la acel posibil „pariu” pe care-l va fi făcut autoarea, în orice caz – la particularităţile formulei, puţin obişnuită, de construcţie pe care a ales-o pentru acest roman. Calităţile propriu-zis literare, conformitatea „realistică”, observaţia, elocvenţa iluziei ficţionale ş.a.m.d. sunt meşteşugit instituite şi administrate, şi nu încape îndoială asupra naturii prozastice, romaneşti, a volumului. Pe de altă parte, acesta se înfăţişează ca un exemplu frapant de mixtură între discursul propriu-zis beletristic şi cel teoretic, un amestec de ficţiune şi eseistică cu tentă ştiinţifică sau filosofică. în roman, se face auzită, încă de la început, o voce a naratorului, de fapt o voce auctorială, care comentează şi valorizează păţaniile şi zbaterile personajelor, iar aceasta, mai ales în a doua jumătate a cărţii, expune în chip tot mai consistent dezvoltări teoretice, care nu sunt percepute ca nişte „burţi” nemotivate sau arbitrar inserate în text, ci se vădesc intim legate de dinamica sufletească a personajului ficţional. Dar nu numai glasul auctorial se exprimă în registru teoretic, eseistic şi ştiinţific, ci şi însuşi Ghiţă, ca şi psihiatrul şi psihologul care îl călăuzesc pe parcursul unei laborioase şi revelatoare descoperiri de sine. Procedarea, care ar putea surprinde sau contraria pe mulţi, e, în fapt, aplicată convingător, solicitând un tip de lectură mai puţin comun şi prilejuind o experienţă cel puţin interesantă, în mod inedit pilduitoare. De altfel, autoarea, într-un scurt cuvânt înainte intitulat „Mulţumiri”, şi-a descris explicit opţiunea, arătând că romanul de faţă a plecat nu numai „din viaţă”, ca orice ficţiune, ci şi dintr-o muncă de documentare, dintr-o activitate de cercetare (în psihologie); pe de altă parte, ea declară că: „Nu în ultimul rând, câţiva autori n-ai salvat practic, pentru că m-am regăsit în trăirile lor. Aceştia sunt, în ordine cronologică, Spinoza, Schopenhauer, Nietzsche, Freud, dar şi contemporanii Irvin Yalom, Oliver Sacks. Câte ceva din experienţele, sentimentele şi învăţăturile acestora se regăseşte şi în roman”. Un roman care devine astfel o carte nu doar de desfătare literară, ci şi una – prin recursul la acea „mixare” a tipurilor de discurs – edifiantă în chestiuni sufleteşti.

Nicolae Bârna

(„Timpul, 26 septembrie 2016)