O temă capătă înfățișări mereu noi, în opere diferite, chiar la același autor. În Elegia timpului (2018) de Gabriel Chifu, tema era declarată în titlu, iar azi o vedem prelungindu-se într-o nouă carte, O viață. Pagini dintr-o epopee efemeră, Editura Junimea, Iași, 2020. Care e configurația de-acum a unor mai vechi subiecte, aflăm chiar din pagina de titlu a volumului: „stări. tablouri. însemnări. firimituri epice. psalmi. viziuni.” Sub aspect structural, sunt două categorii de texte: în versuri și în proză, cu registre stilistice interșanjabile. Principiul fundamental al compoziției se sprijină pe alternanța realului cu imaginarul. Înrudirea tematică dintre cartea anterioară și cea de față constă în aceea că „timpul” de-acolo este chiar substanța „vieții” din „epopeea efemeră”. Ulterior apariției editoriale, autorul revine cu un set de precizări „despre facerea cărții”, dintre care următoarea ni se pare oportună acestui context: „Scriitura are numeroase registre și, la prima vedere, poate părea eclectică. Dar ceea ce se arată eclectic la suprafață vreau să cred că este unitar în adânc. Fiindcă traduce una și aceeași căutare de sine a insului. Te cauți peste tot, și acolo unde bănuiești că nu te afli. Numai așa ai șanse să te găsești într-adevăr.” (Gabriel Chifu, O istorie a eului, în „România literară”, nr. 41/2020, p.12). Și tot acolo găsim și o expunere, desigur, subiectivă, a rețelei problematice din carte: „ … care este atitudinea auctorială fundamentală ce a generat O viață…? Spun fără să ezit: una eminamente lirică/poetică. Fiindcă mereu în cursul scrierii cărții, subiectul a fost insul pus în ecuația existențială și scripturală esențială – el raportat cu lumea și cu sinele său.”

Printr-un gest whitmanian, din contactul cu tot ce e viu sub soare, poetul se extrage pe sine, pentru a se transforma în subiect al unei vaste cronici a vieții. Acest tip de mișcare e mai vizibil în textele epice, pe care ezităm să le numim poeme în proză. Ele se apropie mai degrabă de „poezia-povestire”, așa cum a teoretizat-o și cultivat-o Cesare Pavese, după susținute lecturi americane. O primă observație se referă la evocarea unei întâmplări, a unui eveniment, care să le conțină pe toate celelalte ce vor urma, asemenea unui arhetip platonic: „Adeseori în ultima vreme, un puști în pantaloni scurți iese din trupul meu…” (Univers secund. O viziune, p. 17). Însă, mai trebuie observat, nu evenimentul în sine e important, ci semnificația lui. Personajul care se conturează aici, „puștiul”, își parcurge copilăria, ca toți cei de seama lui, între școală și joacă, având parte chiar de eșecuri și dezamăgiri: „Sunt într-a patra. Învăț bine. E iarnă. La derdeluș, cu patinele noi primite de Crăciun…” (Derdeluș, p. 28). Micile lui drame derivă din suspectarea unor carențe interioare: „Sunt în clasa a opta și am note mari la compunere. Dar într-o zi fac o descoperire care mă dă peste cap: n-am să ajung prea departe pe drumul acesta, fiindcă nu sunt în stare să pricep și să redau întregul. (O descoperire amară, p. 33). El vine în atingere cu varii contexte sociale, evadează pe Dunăre, ajunge în orașe care îi aprind imaginația. Se coagulează un ghem de amintiri captivant. Și se întregește astfel, în literatura actuală, galeria micilor aventurieri, cărora li se luminează mai intens latura psihologică. Textele de acest gen abundă de reperele realității, în primul rând, cele spațio-temporale. Piesa cea mai caracteristică aici ni se pare Groapa Marianelor. Scurgerea implacabilă a timpului vieții este urmărită pe trei coridoare, primul epic, altul liric, apoi cel dramatic, care se varsă unul în celălalt, după principiul păpușilor rusești: „Într-o zi, acum mulți ani, am observat surprins că iese din mine un băietan. Avea chipul meu, vârsta mea și era puțin derutat, cum e puiul când sparge găoacea și se arată-n lumină. Însă foarte repede a devenit stăpân pe situație: energic, avântat, lua toate hotărârile în privința mea. // … // Dar imediat altul i-a luat locul. Ivit tot așa, din mine ca din casa lui. Și acesta îmi semăna. Și acesta decidea pentru mine. // … // Până-n ziua de azi așa mi-am petrecut viața: cu străinii ăștia ieșind pe rând din mine și copleșindu-mă cu atenția lor. // … // Curând ștafeta asta o să-nceteze. Voi rămâne singur, al nimănui. Nu va mai fi nimeni lăuntric să răsară din mine și să-mi călăuzească pașii. Nu voi avea cum să mă descurc. În prima lacrimă apărută-n cale, o să mă-nec de parcă ar fi o mare adâncă, Groapa Marianelor.” (pp. 52-53).

Timpul acestor scurte proze este unul al memoriei, iar pe inelul său se fixează întâmplări din mai multe toposuri: Calafat, în Baicului și alte câteva, desemnate prin inițială. Dacă acestea sunt de un realism crud, Paradisul e un loc după care „puștiul” tânjește într-o propensiune borgesiană: „Pentru mine, paradisul a avut mai multe chipuri, trecătoare. Dar mereu unul anume, nesmintit: poveștile din cărți.” (Cărți, Paradisul, p.58). Când vine vorba de prezent, paginile se transformă în coșmaruri vorbite, în rama cărora apare „personajul incert”, marele gâde: „Desigur, este un personaj cu totul incert, dar îl introduc în narațiune ca să am pe cine da vina pentru trecutele mele clipe de fericire azi, interzise.” (Fericirea mea pierdută. Personajul incert, p. 73). Tablou de februarie aduce o imagine a deznodământului, parcă obținută prin răsturnarea celei din Cartea Facerii. Spațiul e dezolant, anotimpul ostil, lumina bolnavă, iar subiectul acțiunii, un pictor dement pus pe demolare: „Parcă nici n-am exista de-adevăratelea, ci am fi desenați pe o foaie. Cineva plin de aplomb începe să ne șteargă cu guma. Pe rând, pe toți. Ne șterge pe unde ne găsește, pe străzi și prin case.” (p. 86). În schimb, Tu dinafară ai ajuns înăuntru. Un imn pare un text rupt din Cântarea Cântărilor: simboluri încărcate de transcendență, iubire plină de dramatism. Numai starea paradisiacă e tulburată de aceeași părăginire a ființei sub acțiunea timpului, pe care o întâlnim și în poemele în versuri ale cărții, în bună măsură „psalmi” sau „viziuni”. O altă „poezie-povestire”, Respirație. Neant glorios conține, îmbrăcat în strai confesiv, un mesaj eshatologic. N-ar trebui să treacă neobservat nici pitorescul local de un lirism intens, mai ales când urmărim descrierea unor locuri misterioase, încărcate de poezia crepusculară a târgurilor de altădată, așa cum se conturează orășelul natal Calafat. Iar în mijlocul lui, copilăria, vârstă umană privilegiată.

Cele două voci, una lirică și alta epică, sugerează două euri poetizante: al copilului, în poemele narative și al bărbatului la maturitate, care se exprimă în versuri. Acesta din urmă vorbește, în Scriere pe apă, despre deșertăciunea celor omenești, cu sentimentul că viața se consumă sub semnul absurdului, gând care se ridică din Eccleziast: „Viața e o scriere pe apă,/ totul trece, totul dispare./ Făpturi, întâmplări, locuri,/ bătăile inimii,/ durere, reverii, lupte,/ strălucirea lunii pe obrazul tău,/ toate se pierd, se șterg/ ajung într-o colosală mașină de tocat abstractă/ care le mistuie,/ care le preschimbă în praf stelar,/ în nimic.” (p. 7 ). Tot acolo i se relevă că poezia are origini divine și că doar ea poate scăpa de la uitare imaginea reflectată a lumii; „Creierul lui Dumnezeu/ e seiful/ iar poemul acesta e parte din el.” (ibid.). O carte scrisă într-o limbă uitată pare o recurență interogativ-retorică la Elegia timpului, volumul din 2018. În alt poem, Iar universul atunci, da, altă noimă are. Un psalm, vedem, într-o ipostază a ei, ecuația psalmică argheziană om-divinitate: „În tine/ cu totul năzuiesc să mă mut.” (p. 14). Poetul se ghidează după rânduiala compozițională din psaltire, practicând paralelismul. Cel mai adesea, paralelismul sintetic: „Cum stau globurile de sticlă în bradul de Crăciun./ Și, da, cum stau în paginile cărții versurile nepieritoare./ Și, da, da, cum stau pe bolta cerească stelele./ Și, da, da, da, cum stau pe pereții bisericuței icoanele,/ așa stau în inima mea toate aceste emoții, miriade.” (Emoțiile, p. 22). Un obiect care poate facilita urzirea unei povești este un Aparat de radio care se aude tot mai încet. În contextul cărții, din care, așa cum o impun legile poeziei, nu vom afla nici ce este timpul, nici ce este „o viață”, acest poem ne lasă cu atât mai dezorientați, când vine vorba despre dragoste: „Într-o zi am hotărât să ne despărțim și chiar/ ne-am despărțit. Noi, care eram inseparabili,/ împletiți parcă definitiv,/ precum tulpinile de bonsai pietrificate./ Ne-am despărțit./ Fiecare pe calea sa, fiecare/ sub cerul său și pe pământul său,/ ca și la ruptură. Și observ contrariat/ că de-atunci, întruna, fără tine,/ se luminează de ziuă mai târziu/ și se întunecă mai devreme./ Salcâmul înflorește mai greu și numai pe jumătate,/ e fără miros. Drumurile se rătăcesc și se-ncurcă,/ bete, amnezice, mă poartă unde n-aș vrea să ajung,/ iar podurile duc pe maluri absente./ Substantivele dispar subit, inexplicabil din propoziții,/ făcându-le de neînțeles. Da./ Fără tine,/ universul s-a stricat. Rău de tot. Nu e de glumă./ Și e palid, e sleit de puteri./ Seamănă cu un aparat de radio portabil,/ cu bateriile slabe, care se aude tot mai încet.” (pp. 31-32). Poemul are frumusețea rochiei argintii de pe o călăreață de circ, invocată de un mare poet din secolul trecut. Dar și sensul numărului care indică O mie și una de nopți, adică o superstiție a lucrurilor nepereche.

Obsesia despărțirii, de iubită, de lume, de un timp ipotetic ori iluzoriu, de peisajul natal, a devenit o constantă a acestei poezii. Pe acest fundal, în Zi de februarie. Un tablou, întâlnim o inedită reprezentare a timpului, într-un plan vertical, prăbușindu-se în cele din urmă, ca orice construcție omenească: „Lumină săracă, lichidă și rece,/ cu ace de gheață în ea./ Cerul înnorat – foaie de hârtie/ pe care cineva scrie febril, în transă,/ o elegie interminabilă./ Și sufletul meu.// Nu-l văd,/ dar trebuie să fie pe undeva, pe aici./ Ghemuit, asediat, scăzut./ Cam cât o pilulă de Thrombo ASS,/ pe care persoanele de vârsta a treia/ o iau zilnic cu puțină apă,/ sperând că așa se apără de sfârșitul inexorabil,/ îl adaugă sau măcar îl amână.// Un vânt tăios, înfiorător/ lovește la temelie, cu osârdie,/ ziua de februarie/ până se prăbușește/ ca un plop stingher doborât cu toporul.// E neîndoios,/ lumea a luat-o în altă parte decât mine./ Ne despărțim.” (pp. 55-56). Semnele decăderii ființei sub puterea timpului au firescul schimbărilor din natură în succesiunea anotimpurilor. Nu generează deznădejde, ci numai o privire parcă mirată: „Așa e rânduiala firii:/ când se adună anii, obrazul ți se face/ o grădină peste care au coborât/ vestejirea, și vântul, și înghețul./ Ochii îți sunt atunci un cer decolorat,/ cu stele vag pâlpâitoare,/ gata, din clipă-n clipă, să se stingă./ Iar inima este o albie/ de râu cândva năvalnic,/ ca și secată astăzi.” (Un munte de cenușă, p. 81). Noul volum al lui Gabriel Chifu ilustrează un adevăr întotdeauna valabil: că o carte importantă nu se poate dispensa de temele importante.

Viorel MUREŞAN

(„Familia”, nr. 10, octombrie 2020)