De ani buni încerc fără a îndrăzni, să scriu despre o carte a lui Jean Văcărescu, deopotrivă omul de acţiune şi prietenul de demult, cu zâmbet bun, neştirbit de trecerea vremii. Ocazia s-a ivit când, la sfârşit de noiembrie, mi-a oferit volumul Pescar de cuvinte – poeme , ieşit nu de mult (în 2019) la Junimea; circa 150 de pagini într-o frumoasă prezentare grafică şi împodobit, pe neobosita pagină 4, cu un Cuvânt însoţitor semnat de Al. Cistelecan. Surpriza foarte frumoasă a fost aceea că textele sunt inedite, lucru ce dovedeşte o dată în plus vlaga şi blaga (bogăţia) poetului de 60 de ani (sibian născut la 18 decembrie 1958). Criteriile de evaluare a valabilităţii talentului poetic, după T. S. Eliot – cantitatea producţiei literare, tematica variată, precum şi înnoirea permanentă a tehnicii de alcătuire a textelor – sunt cu prisosinţă etalate şi în această carte de poesie. Cronica de faţă nu îl face pe Ioan Radu Văcărescu nici mai mic nici mai mare poet sau editor decât este, distins deja cu Meritul Cultural în grad de Cavaler (din 2004), cu Premiul Hyperion-Botoşani (2004) şi alte prestigioase premii în ţară sau străinătate, dar bucuria că această carte a sa există a făcut ca bunul meu simţ critic să nu se poată «orişicâtuşi» abţine.

* * *

Formaţia lui I.R. Văcărescu, de profesor de geografie şi engleză, cu o teză de doctorat intitulată Geografia imaginară a Câmpiei Dunării în proza lui Ştefan Bănulescu, transpusă în două volume dedicate unui Spaţiu inefabil (vol. I: Bărăganul şi Bălţile Dunării în cultura română, vol. II: Ştefan Bănulescu – o geografie imaginară a câmpiei dunărene, ambele apărute la Sibiu: Editura InfoArt Media, în anul 2009), ni-l aduc aminte pe tânărul om de munte, îndrăgostit de frumuseţea patriei sale şi de aceea a tinerei Simona, soţia cu care are doi băieţi maturi, ambii înzestraţi, educaţi şi dovediţi pentru condei. Scriitor polivalent, preşedinte cu două mandate al Filialei Sibiu a Uniunii Scriitorilor din România, care se prezintă astfel: poet, prozator, publicist, traducător, geograf. Nu oricine ridică praful pe drumuri nebetonate este un îndrăgit al naturii, aşa cum nu orice turist fără respect pentru ea poate fi numit geograf. La I.R. Văcărescu, pe numele său Radu Ioan, cu pseudonimul literar Văcărescu luat de la numele de fată al soţiei căreia îi dedică: „Pentru Mo”, întregul volum, natura este o prelungire a propriei naturi, poesia sa reflectând în spirit «suflul pur al vieţii în idealitatea ei», cum (ar) spune Gh. Grigurcu citându-l pe Benedetto Croce.

Or, pentru unul care știe că detaliile biografice au importanța lor în (bio)bibliografia unui poet, profilul moral nu-i tocmai lucru de șagă, iar Ioan Radu Văcărescu stă drept: poetul, redactorul de la EUPHORION, președintele, omul. Cel mai propriu atribut al poesiei lui I.R.V. este omenitatea. Poate că nu întâmplător, duioșia – acel „criteriu perimat” la un Brătescu-Voinești, cum ne previne în somptuoasa Istorie a cinci secole de literatură românească (ediția 2008, pagina 888) profesorul N. Manolescu, despre criticul Ș. Cioculescu – este mai prezentă la Radu Văcărescu decât la mult prea mulți alții din poeții zilelor de azi, pe la noi. Or, susținând cu obstinație autonomia esteticului operei față de statura morală a indiferent cărui autor, am ajunge prin absurd să admirăm «opera picturală» a unui scelerat cum bietul maistru zugrav ajuns la 1934 Führerul Germaniei naziste și «omul anului» 1938 pentru revista americană TIME. Cum spunea euphorionistul lovinescian Negoițescu, citându-l pe Schiller: «Tragicul nu există decât acolo unde există moralul». Cum bătrânii se duc cu cele știute cu tot, iar tinerii învață ce le predă istoria scrisă de învingători, oamenii nu învață mai nimic din Istorie, cum s-a mai spus: «Istoria ne învață că din istorie nu învățăm nimic» (A. de Sain-Exupéry), ba chiar: «Ceea ce experienţa şi istoria ne învaţă e aceasta – faptul că naţiunile şi guvernele n-au învăţat niciodată nimic din istorie şi nici n-au acţionat conform unor lecţii pe care le-ar fi putut extrage din aceasta» (Hegel). Așadar, nimic nou sub soare: și azi, ca și în proletcultism, duioșia e catalogată cu un soi morbid de nerușinată rușine, nerușinată jenă dacă vreți, între perimate. Ca și cum te-ai putea descotorosi de suflet mulțumindu-te cu contul bancar personal. Tot Hegel ne ajută și atunci când, vorbind despre artă și poesie, spune că frumusețea, de care ține și duioșia sufletului omenesc, este esențială în rostirea poetică; limbajul numit «discurs» la nevoie, fiind acela care dă autenticitate poetică textului privit ca intenție, ca nevoie omenească de a comunica frumosul, fie și melancolic: «Nu reprezentarea ca atare, ci imaginaţia artistică este aceea care face ca un conţinut oarecare să fie poetic, anume când imaginaţia îl prinde pe acesta în aşa fel, încât, în loc să se înfăţişeze în figură arhitectonică, sculptural plastică ori picturală sau să răsune ca ton muzical, el se lasă comunicat în vorbire, în cuvinte şi în potrivirea lor laolaltă, potrivire frumoasă ca expresie vorbită» (subl. ns., m. posada). Nici conservator pentru că are suflet, nici postmodern pentru că e duios, poetul-pescar de cuvinte este ceea ce este: un poet contemporan. Dragostea lui țărănească în cel mai înalt sens al cuvântului, dragostea de grădini, păduri, ape și pajiști și munți îl apropie – nu greșesc deloc când spun asta – de «pesimismul olimpian» al unuia din marii moderni ai literaturii germane, Gottfried Benn (1886-1956), doctor și el, în medicină, cu nobila sa dragoste pentru landa natală, din expresia căreia cităm doar acest fragment ilustrativ: «mut să stai,/ să-ţi priveşti propriile ogoare,/ întreaga moşie de senior,/ îndeosebi zăbovind/ asupra macului,/ celui de neuitat,/ pentru că el a purtat vara –/ dar unde s-o fi dus?// Uşor şi împlinindu-se fiecare, aşa trec neamurile, o zi cu zăpadă şi o zi cu flori de măr –, trec, iar noi îmbătrânim încetişor» (G. Benn către F.W. Oelze, 6 decembrie 1936). Aceeași melancolie în umbra trecerii timpului personal și ireversibil, aceeași noblețe a contopirii cu pământul apropriat în iubire și exploatat sufletește, ca să zicem așa, în plan poetic. În complexul studiu antropologic intitulat Anatomia melancoliei, Robert Burton menționează de altminteri, încă de la 1621, călătoriile și mișcarea în aer liber, adică percepția directă a naturii înconjurătoare cu ce are ea mai frumos de la Dumnezeu, ca remediu al respectivei stări depresive, fără a prescrie totdeodată și exprimarea poetică, remediul fericit al melancoliei, așa cum ni-l relevă și revelează lirica lui Ioan Radu Văcărescu. Duioșia lui apare deodată sărindu-ne în față – cum «leoaica tânără» a lui Nichita Stănescu –, etalată cu un soi de tristețe mândră și fără de margini: da, a trecut timpul fără măcar să ne dăm seama/ parcă ieri am urcat la fântânele/ și în coliba de sub runcuri/ am băut vin de smochine și am făcut dragoste/ ca pentru o întreagă viață/ și acuma tu plângi ca un copil deznădăjduit (cules cu italice în text: interogarea bărbatului de către femeia sa, p. 11).

Cartea este alcătuită din trei cicluri, intitulate: Pescar de cuvinte (5 interogări)Albastru de noiembrieRitm şchiop. Fireşte că „albastrul” lui Văcărescu transpune româneşte o stare cunoscută nu doar din traducerile pe care poetul transpunător le-a făcut din lirica anglo-saxonă – pe englezeşte zicând: Blue Feeling – definitorie stare trăită şi ilustrată literar de întreaga operă a poetului sibian din care cităm, pe alese, doar titlurile: Melancolii retorice, poezie, Sibiu: Editura Euphorion, 1994; Ritualul melancoliei, poezie, Piteşti: Ed. Paralela 45, Seria Destin, Postfaţă de Dumitru Chioaru, 2002 (Premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Sibiu); Dreptul la melancolie şi alte poeme alese (antologie de autor, Botoşani: Editura Axa, Colecţia La Steaua, Postfaţă de Andrei Terian, 2009. Dar melancolia pluteşte şi pe deasupra apelor poieticii & poeticii din toate celelalte volume de versuri ale poetului. Acest prinţ al melancoliei ştie să impresioneze mintea şi inima cititorului, adică să facă text poetic după o formulă ce nu dă greş: în cele cinci epistole intitulate interogări, Ioan Radu Văcărescu reuşeşte să fie sfâşietor de tandru în relaţia cu textul care îşi musteşte poeticitatea în prezenţa închipuită a destinatarei dintotdeauna, Mo, Simona-doamna şi soţia poetului – lumină mitologică într-o umbră ancestrală, de basm românesc: „s-au adunat prea multe deznădejdi/ e prea multă suferinţă în sufletul meu/ şi sufletul meu şi trupul meu nu mai pot duce/ atâta deznădejde/ tu ştii bine că de atâtea ori/ am ieşit din astfel de stări/ mai ales cu ajutorul tău/ dar acum nu mai depinde de tine/ nu mai depinde nici de sufletul meu/ am îmbătrânit şi nu mai am puterea de altădată/ şi nici tu nu mai ai carisma de altădată/ cea care făcea să se lumineze ţărâna sub paşii tăi/ sunt clipe în care sunt mort/ când nici măcar pe tine/ nu mai pot să te zăresc în întuneric” (p. 10).

***

 

De bunăseamă, poetul și-a consumat împreună cu Mo, ca doi zei nemuritori, dragostea tinereților, incandescența ei modelând ca din aur topit de dragostea părintească personalitățile celor doi copii, vreme de ani și ani. Senectutea pe nesimțite i-a îndepărtat unul de altul pe îndrăgostiții eterni, așa cum imaginea tânărului de odinioară, de chipul bătrânului de acum. Sufletul lui sensibil se află de mult în dezechilibru, împăcat de destin și descumpănit de alean, deopotrivă. Poate că eternitatea sufletească ține de o secvență omenească resimțită ca stare temporală trecătoare, de unde nostalgia de mai târziu, eterna melancolie, dar nu avem dovezi decât literatura între celelalte arte ale lumii. Poesia, o compensație. Cele 5 interogări ce alcătuiesc conținutul ciclului care dă titlul cărții sunt poeme dramatice, dialoguri existențiale concepute ca atare de autorul lor, să nu uităm, vajnic traducător de poezie anglo-saxon-nord americană. Nu, aici nu e minciună, lipsește tocmai «minciuna inerentă scriiturii» (M. Martin) ca necesitate poate de alt ordin, ci ea se tălmăcește în cazul nostru prin incapacitatea textuală de a exprima inexprimabilul, inefabilul melancoliei de care vorbim, nostalgia în esența ei originară, perpetuă: „de ce erai deznădăjduit ?// eram așa pentru că eram fericit la un moment dat/ și apoi totul s-a schimbat/ totul a devenit de nesuportat și nu mai voiam să trăiesc” (id., p. 10). Sufletul poetic, gol ca într-o frescă de Michelangelo, şade în maiestuoasă melancolie în faţa noastră, a cititorilor şi e numai frumuseţea, sfâşietoare, pentru mulţi greu suportabilă, dar cât de mângâietoare, a adevărului.

Dacă Robert Burton găsea între resorturile melancoliei posibile dezechilibre afective, expresia profesorului Mircea Martin poate că ne învaţă de ce pentru un sentiment profund este nevoie de multe cuvinte, de poeme dramatice ca la Shakespeare, ori alteori epice cum Iliada şi Odiseea. Nostalgia a rămas, a crescut, cere drept de cetate. Din ea, din surplus de iubire, poetul revarsă o cascadă de suflet: volumul Pescar de cuvinte – în special ciclul interogărilor, dramatic. Acumularea aceasta de suflet-iubire produce o «plusvaloare» de dragoste ne(mai)împărtăşită mutual ce sublimează într-un dor insaţiabil de comunicare întreruptă cândva, iremediabil parcă, între soţi, amplificată de zborul din cuibul părintesc a fiilor aflaţi la vârste nubile, în căutarea firească a propriilor armonii conjugale, plusvaloare resimţită cu partea dureroasă a melancoliei fundamentale în zestrea poetului.: „am plâns cum n-a plâns nimeni vreodată/ am plâns cu lacrimile de sevă ale mărului/ plantat acum treizeci de ani/ am plâns acolo cu capul doborât/ pe încrucişarea braţelor mele obosite/ cu tălpile goale pe pământul uscat/ al verii acesteia a marii noastre tristeţi/ a marii noastre abstinenţe/ a auzului tău absolut pierdut/ în văzduhul negru al sufletului meu chinuit/ a mirosului tău suprem suspendat/ în aerosolii acri ai norilor deşiraţi/ a glasului tău din ce în ce mai stins/ din ce în ce mai îndepărtat/ ca şi când ca acuma ne-am vorbi din două lumi disparate” (id., pp. 11-12). Câtă dramă, atâta poesie.

Și atunci, ce poate fi mai firesc – desigur, într-o înaltă configurare poetică – decât ca mângâierea tânjită, gestul așteptat al urechii morfolite de cel mai duios, mai înțelegător și mai statornic prieten al omului, câinele casei, să vină și să fie perceput de omul-poet drept alinarea supremă, tandrețea de dincolo de gen sau specie, de dincolo de lumea paradoxală a cuvintelor (care, da, domnule profesor Martin, ne ajută să 12 ascundem atât de bine adevărul!), ca venind direct de la Dumnezeu. Nu întâmplător scenografia tandru dramaticului poem plasează întâlnirea aceasta seara sub un măr cu bec aprins, ca sub un pom domestic al cunoașterii, al re-cunoașterii sinelui singur în drama desprinderii asumate in illo tempore. În pustiul arid al surplusului de dragoste-alean (cu sensul dorinței neîmplinite, a dorului de dublul înstrăinat), dragoste jinduită de omul bătrân ca o icoană a tinereții cu păgânul ei foc mistuit, iubirea dăruită frust, simplu, direct și total de apropierea câinelui iubit produce un soul storming asemănător căderii manei în deșert, ceea ce echivalează molfăiala urechii de limba câinelui cu o teofanie: milostenia Domnului într-un suflet apăsat de melancolia singurătății crescute ca umbra, odată cu timpul boltit peste făpturile celor doi, patru apoi, și acum peste un om obosit, cu capul culcat peste brațele închipuind o cruce pe masa grădinii, ca două trunchiuri tinere, doborâte, de brad (simbol cunoscut al nunții și morții, momentele «de trecere» ontologică) – „așa naiv și fără de învățătură/ cum știi” – după cum își descrie meditația-rugăciune poetul: „m-am rugat minute în șir/ m-am rugat doamne ajută-mă// așa cum m-a învățat tata/ […]/ ajută-mă să nu decad în nimicnicia lumii acesteia/ să am brațele tari/ să le pot încrucișa pe masă ca doi brazi tineri/ să-mi iubesc femeia așa cum am iubit-o/ când am văzut-o prima dată/ să-mi iubesc copiii așa cum i-am iubit atunci când/ doamne te-ai îndurat de noi/ și ne-ai așezat în brațe întreaga nevinovăție/ a lumii celeilalte” (id., p. 13). Drama e a luptei eroice în desperarea ei, cu timpul; poeticitatea este a simplităţii rostirii adevărului intimităţilor, deprinsă din tinereţea poetului, împreună cu Iustin Panţa, Daniel Suciu, Dumitru Chioaru, George V. Precup şi ceilalţi, de la Mircea Ivănescu cel poposit la Sibiu. Simplitatea aceasta cu totul specială a melancoliei poetice… şi apoi minunea răspunsului la rugăciune cu epicentrul seismului sufletesc amintit: „a venit// cine-a venit ?// cum cine a venit ?/ dumnezeu// … ?/ cum stăteam aşa cu capul doborât pe masă/ am simţi o limbă moale cum mă feşteleşte/ pe dosul palmei şi apoi pe lobul urechii […]/ şi l-am auzit jur pe ce vrei tu/ spunându-mi să stau liniştit că el e acolo lângă mine/ că de asta a venit acolo sub măr/ să mă împace/ şi să aprind o ţigară deşi el tuşeşte la cel mai mic/ firicel de fum/ […]/ şi să ştii că dumnezeu e un suflet de câine/ obişnuit şi modest/ ca oricare altul/ pentru că ştie să plângă cu umilinţă/ aşa cum plângem toţi atunci când am înţeles” (id., pp. 14-15).

Iar arta lui, I. R. Văcărescu izbuteşte o nouă piruetă poietică, textuală, de surprinzătoare expresie: prin răsturnarea optică a perspectivei cosmice, într-un splendid madrigal adresat iubitei care e „femeia sa” poetul inversează rolurile clasice din poemul eminescian şi – foarte post-postmodern, cosmodern dacă vreţi – se plasează pe sine în locul mundanei Cătălina, conferind iubitei, printr-o lovitură de teatru comparabilă aceleicoup de foudre iniţiale, «locul menit» Luceafărului cel fără de moarte. Astfel, călăuzitoarea întregii vieţi a poetului, echivalent feminin al lui Hyperion, stea polară-iubită soţie veghează întreagă această interogaţie a celei aflate sus, cu cel aflat jos, în grădina casei, transpunere iarăşi originală şi cu o abia perceptibilă fineţe a ironiei, a scenei balconului subsumând scena întâlnirii cu dumnezeu-câinele Clyde, după ce discuţia cu Dumnezeu nu e decât o ţigară, metaforă pentru o mistică autointerogare profundă, lângă cel mai apropiat prieten, animalul de companie al familiei: „şi ?// şi am aprins o ţigară aşa cum m-a sfătuit/ şi am tras cu sete câteva fumuri/ şi el a tuşit oarecum stânjenit/ şi am simţit în ceafă o privire care mă ardea/ strălucind de-acolo de sus de pe terasă/ şi acum îmi dau seama că era privirea ta” (id., p. 16).

Ştiinţa acelui uomo universale care a fost Robert Burton se mântuie prin arta unui poet al iubirii şi melancoliei ca Ioan Radu Văcărescu, prin frumuseţea ei meşteşugită după tainice, personale, muncite şi rodnice formule artistice. Poetul nostru se arată ca vrednic estet al melancoliei. Sunt versuri cu o mistică limpede, invizibilă numai orbilor. Nichifor Crainic, Lucian Blaga, Emil Botta şi ceilalţi şi, de ce nu? – Eminescu, l-ar fi iubit pe poet. Cu siguranţă o fac, aşa cum şi noi îl admirăm. În cartea de versuri Pescar de cuvinte, poetul sibian face din localul cunoscut Casa Frieda şi personajele ce îi animă existenţa cotidiană în urbe, un soi de Yoknapatawpha autohton, sui generis. Fie analiza acestui unic poem al ei un imbold la lectura cărţii întregi, după modelul oferit de însuşi cuvântul însoţitor al maestrului, cartea lui Jean Văcărescu fiindu-ne celor doritori de adevăr şi frumos, chiar dacă melancolic, la îndemână ca o păşune a raiului pentru rumegat sentimente omeneşti genuine, gânduri curate şi limpezi, curajul unor idei luminoase, tămadă sufletească prin rugă de lacrimi-cuvinte – într-un cuvânt: Poesie!

Mihai POSADA

(„Algoritm literar”, nr. 2,3,