La o primă vedere, Alexandru Dumitru pare a fi omul care încearcă şi chiar reuşeşte să-şi înveţe sufletul să se bucure deplin de simplităţile vii ale vieţii; însă nu e numai atât, întrucât poezia sa captivează, transfigurează şi capacitează marile voci ale universului şi face asta cât mai firesc şi cât mai natural cu putinţă. Versul său surprinde printr-o frumuseţe calmă, profundă, adâncă lăuntric, însă care e permanent suspendată de câteva întrebări fără răspuns şi care nu fac decât să anime neliniştea interioară a celui ce scrie. Poetul îşi expune quasi permanent sensibilitatea de profunzime, dând dovadă de o vitalitate de invidiat. Câmpul vizual emotiv şi semnificant al acestor poeme nu exclud nicicum spaţiul şi timpul, dimpotrivă, autorul prin forţa mâinii şi mai ales a minţii sale ne oferă o metafizică personală.
O tehnică a colajului sau poate mai bine spus a jocului de şah cu elementele metaforice şi imagistice ale poeziei certifică, încă o dată, virtuozitatea unui poet autentic de o înaltă vibraţie stilistică şi, de ce nu, de sorginte filozofică, atâta vreme cât Alexandru Dumitru e în stare să ne prezinte în poemele sale „un suflet modern”, parţial inocent şi şovăitor, uşor surprins, răvăşit de întrebări esenţiale, de substanţă existenţială puse oarecum în maniera practicată cumva de Hölderlin.
Tratarea unor teme în manieră abstractă nu surprinde pe nimeni, întrucât jocul de idei şi sentimente e unul tangent cu lumea reală şi mi se pare că lui Alexandru Dumitru nu-i displac nici pe departe abstracţiunile. Cu siguranţă vocea sa distinctă numeşte copacul, dar şi ideea de copac, numeşte râul, dar şi ideea de râu, numeşte apa, dar şi ideea de apă, numeşte floarea, dar şi ideea de floare, numeşte trupul, dar şi ideea de trup, numeşte aerul, dar şi ideea de aer ş.a.m.d. Abordând motive de circulaţie universală, poetul demonstrează o dată în plus că eul poetic e fără vârstă şi că tensiunea lirică se manifestă de la un registru, la altul, fără probleme.
Poeziile lui Alexandru Dumitru transmit iluminări sugestive, căldură sufletească, irizări de lumină, un orizont de seninătate şi stabilitate sensibilă. Avem de-a face, aşadar, cu un poet talentat şi pe deplin stăpân pe uneltele sale stilistice şi am putea chiar afirma, fără teama că vom greşi, că în versurile sale vocea, corpul, gestul stilistic şi scriitura realizează pe deplin un întreg. Trei mi se par însă calităţile esenţiale ale scrisului său: capacitatea de a înnoi un subiect, esenţa contemplativă de beatitudine în faţa spectacolului vieţii şi surprinderea quasi intuitivă a dualităţii. Aparent contemplativul Alexandru Dumitru e în stare să sesizeze subţirele strigăt al florilor, la izbucnirea tulpinii din bulbi. El ştie să vadă distributiv, vede obiectul pe care-l descrie şi, în acelaşi timp, aţintindu-şi privirea sub zenit, jubilează la descoperirea miracolului vieţii oarecum mărunte. Excelând printr-o imagistică viguroasă, el şi-o echilibrează stilistic, jucându-se cu nonsensul unor enigme ale vieţii şi mângâind încheieturile bine strunjite dintre spirit şi materie: „Armindeni la amiază iscusite nuanţe/ când păsări şi cuiburi vestesc/ nouănzeire potrivind aer şi frunze/ pentru un destin miraculos./ Toate preschimbările imunizează/ Paliere-spectacol, zumzet şi invazii/ sub cupola cerească”. (Cu toată dragostea)
Intenţia noastră este aceea de a ne ocupa de prezentarea ultimelor două cărţi semnate de Alexandru Dumitru, ambele apărute în 2019, una fiind Buchetul 77 + 7 poeme florale, publicată la Editura „Junimea”, iar cealaltă, Poeme în filigran, este o antologie alcătuită de poetul Constantin Dram şi a fost publicată la Editura „Limes”, din Cluj-Napoca. În cele două cărţi, versurile tresar tulburate şi irizate intens de o lumină trandafirie, dar şi de acuitatea abstractă a unor gânduri profund metafizice. „Când aievea mirările topesc splendide înfăţişări/ resimţim sub noi veşnicia altora./ Puterea înţeleptului nu-i forţă temătoare/ e focul minţii,/ e starea nemuririi sufletului/ dincolo de orice ispite!…” , afirmă nonşalant poetul în poemul intitulat Absolvit de orice vinovăţie. Din ce în ce mai simple şi mai laconic exprimate, versurile sale hieratice, subtile şi migălos lucrate au ambiţia şi superbia de a atinge transparenţa luminii: „Verticalitatea apasă în ascensiune/ Zilele ce surpă şi modifică/ materia./ Miresmele sunt la dispoziţia/ Vântului/ Scos din cer din teaca universului” (Ţinuta finală) sau: „Din eşecuri aura mea cerne, cerne/ rămâne numai profilul încât să-mi păstrez/ aptitudinile şi mişcarea spre ocrotirea divină/ Cu sufletul adulmec flori, schimbarea/ şi caut binele dezmierdat de ecou”… (Exalt conştiinţa)
Se poate spune că poezia lui Alexandru Dumitru formalizează fluxul neîntrerupt al unui „polen insidios” în stare să dinamizeze şi, de ce nu, să vitalizeze poemele. În Buchetul 77 + 7 poeme florale, simplitatea, una asimilată dar şi asumată-n mişcare se subsumează expresiei, ca rezultat al unei îndelungi practici literare; poetul asumându-şi ştiinţa versului atât teoretic, cât şi de facto, cultivă un rafinament de înaltă clasă şi sensibilitate.
Om energic şi activ şi în viaţa reală de zi cu zi, Alexandru Dumitru e ceea ce s-ar putea numi un Homo Faber, el este însă şi un ciudat Artifex în măsura în care îşi acoperă obiectul privit îndelung şi contemplativ cu multe gânduri. E, după mine, sau poate să fie, un om sofianic, în măsura în care, practicând îndelung viziunea abstractă a lumii, e deschis cu toate antenele sale spre un existenţialism de nuanţă insolită, iar orgoliul său poetic e unul constructiv (de multe ori cu uneltele unui visător autentic). Încercând să acopere tragicul unor situaţii curente, de bună seamă intrarea poetului în discurs e de multe ori serioasă şi e convingătoare tandreţea sa: „Strălucesc miresmele-n ambalaje fragile/ înveliş cu mult soare flori şi petale./ Lacomă vederea-şi plimbă hiacintul/ Iar pictorii se-mbată maculând şevaletul/ Oricât de nonşalantă ar fi prima ninsoare,/ Ce bine-i că vântul/ încearcă misterioasele hulube/ dincolo de axa norilor tot mai aplecată/ peste fulgere nestinse”. (Peisaj) sau: „Ce dans simulează vântul/ când frunzele cad în oglinzi?!…/ Pe cremenea universului arcuieşte/ splendoarea, cocorii desenează inimi/ demodate, iar scânteile pier sub cenuşa/ ploilor îmbătate de soare”. (Muzametafore) Iată deci polenul insidios care se insinuează destul de activ în sentimentul cosmic conservând gândul, dar şi sensul de regenerare şi devenire a lumii. Iluminarea poetului e una întotdeauna activă, calmă, clară, liniştită şi de profunzime. Aşa încât poemele sale pot fi oricând „îmbrăţişate de îngeri”, iar îndemnul său către Dumnezeu: „Doamne vino şi gândeşte cu mine” mi se pare cât se poate de natural şi firesc.
Merită să mai zăbovim şi asupra Antologiei Poeme în filigran. Antologia e una de referinţă pentru Alexandru Dumitru, întrucât îi certifică fabuloasa deschidere, amprenta stilistică, simplitatea, rafinamentul, minuţiozitatea şi meticulozitatea. Poetul şlefuieşte diamantul din capătul unghiului metaforic, expunând cu alonjă gestul poetic. Un flux aleatoriu al unor dureri difuze străbate discontinuu, dar foarte bine punctat, grija poetului este de a strunji cât mai desăvârşit cu putinţă îmbinarea, ori mai precis, îmbinările dintre spirit şi materie. Aşa se face că perspectiva poemelor e din ce în ce activă şi mai profundă, iar expresia stilistică mai limpede, mai clară şi mai simplă. Rezultanta acestui travaliu poate să fie şi este mini-poemul care poate fraza inclusiv tăcerea şi, ajuns în acest punct, l-aş putea asemăna pe Alexandru Dumitru cu poetul francez Jean Tortel, sigur fără teama de a greşi. Cuvintele poemelor sale sunt simple şi, fiind simple, devin esenţiale. Umbrele, dar mai cu seamă lumina, lumina construită cu mintea, dar şi cu inima şi cu mâna, se alungesc, se prelungesc, se desfăşoară, acoperă particula vitală a cuvântului, devenind definiţie migratoare, dar şi purtătoare de lumină în Univers. Devenind aproape friabil, cuvântul străbate aerul, apa, dar de ce nu şi stările de agregare ale fiinţei şi, ajungând în preajma materiei, o contemplă încercând totodată să o definească subtil, rapid şi cât mai adevărat cu putinţă.
El însuşi poet notabil, Constantin Dram a reuşit să surprindă, cred eu, liniile de forţă ale poeziei scrise de Alexandru Dumitru. Antologia poemelor sale fiind ceea ce spune cu prisosinţă şi titlul său: nişte Poeme în filigran de cea mai înaltă acurateţe. O antologie e şi un prilej de bilanţ concluziv pentru autor; parafrazându-l, aş putea spune că Poemele în filigran nu sunt decât un buchet de trandafiri în clepsidră. Sigur, într-o carte de poeme autentice un poet se descoperă şi se redescoperă pe sine. Visul acestui poet e un vis derulat lucid şi întru totul cu fiinţa trează: „Mi-am aprins ochii/ la curcubeu/ Să-nfrunt fără teamă/ Stihiile,/ Cerul să-mi lumineze steaua/ Când ursitoarele bolborosesc/ neînţelese meniri/ la răstignirea mea/ pe crucea poeziei”. (Reper) sau: „O misterioasă punte -/ intrarea sentimentelor/ în cercul viu/ de praf şi pulbere/ jucăm unii cu alţii/ hora existenţei/ să ţinem lumea trează/ la noua venire”. (Domeniu) „Poezia lui Alexandru Dumitru a ajuns la un nivel de conceptualizare ce denotă capacitatea poetului de a vibra la marile voci ale universului ca şi la cele mărunte, ce însoţesc viaţa de zi cu zi. E o poezie a calmului existenţial ce presupune o comunicare simpatetică” – aceasta este părerea lui Constantin Dram, prin care certifică valoarea antologiei Poeme în filigran.
Un fior autentic frisonează febril, poezia lui Alexandru Dumitru amplifică iubirea dintre oameni, dar şi „farmecul metamorfozelor”, după cum se pronunţă poetul într-un alt poem al său.
Theodor-George CALCAN
(„Ateneu”, nr. 614, octombrie 2020)
Comenteaza
You must be logged in to post a comment.